Noi, creştinii, trebuie să ne ridicăm vocile şi să strigăm în semn de recunoştinţă triumfătoare: „Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră”.
Domnul Însuşi a dat mărturie de aceasta atunci când le-a spus ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 16-17).

Nici un succes sau o bunăstare temporară nu poate aduce o pace autentică, dacă continuăm să ignorăm Adevărul. Nu există prea mulţi oameni cu îndeajuns curaj spiritual pentru a se abate de la calea bătătorită urmată de turmă. Curajul se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu. „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In 5,4).
Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă. Atunci când întunericul dinăuntrul nostru e atât de înfricoşător, încât suntem paralizaţi de spaimă, aceeaşi lumină va preface noaptea întunecată în zi strălucitoare. Când ne osândim noi înșine la osânda veşnică coborând în agonie în adâncurile iadului, dintr-o dată o putere de Sus ridică mintea noastră spre înălţimi. Când suntem copleşiţi de sentimentul nimicniciei noastre extreme, lumina necreată ne transfigurează, ne aduce ca pe nişte fii în casa Tatălui.
Cum trebuie explicate aceste stări contrastante? De ce osândirea noastră de sine ne îndreaptă înaintea lui Dumnezeu? Nu oare pentru că în această osândire de sine există un adevăr şi astfel Duhul Adevărului îşi găseşte în noi loc pentru El?
Chiar şi un contact îndepărtat cu Divinul eliberează sufletul de toate patimile, inclusiv de invidie, acel vlăstar pervers al mândriei. Omului care stăruie într-o părere smerită despre sine însuşi i se va da o cunoaştere tot mai mare privitoare la tainele lumii viitoare. El va fi izbăvit de puterea morţii.
Unit prin rugăciune cu Hristos, el îşi dă seama de faptul că în veşnicie întregul conţinut al existenţei îi va aparţine prin sălăşluirea veşnică în el a Duhului Sfânt – a Treimii, ca să fim mai exacţi. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îşi vor face sălaşul în el. În virtutea acestui fapt, orice cuvânt sau faptă bună va deveni parte a vieţii sale îndumnezeite, veşnice. Astfel, în cuvintele Sfântului Pavel, el „n-are nimic dar le stăpâneşte pe toate(2 Cor. 6,10). Atunci când cineva săvârşeşte fapte spre slava lui Dumnezeu, care îi aduc atât o faimă vremelnică, cât şi veşnică, omul de rugăciune nu simte invidie, ci bucurie faţă de izbăvirea noastră obştească. Slava fratelui meu va fi şi slava mea. Ce fericire să-ţi priveşti semenii strălucind cu lumina Duhului Sfânt! Dar chiar şi aceasta e doar o palidă oglindire a bucuriei noastre în împărăţia ce va să vină, unde, într-o revărsare de iubire ce nu se micşoreaza niciodata, duhul omului va îmbrăţişa plinătatea existenţei divino-umane.
Să nu uităm însă faptul că de fapt calea care duce spre această iubire covârşitoare trece prin adâncurile iadului. Nu trebuie să ne temem de această pogorâre întrucât fără ea plinătatea cunoştinţei nu poate fi obţinută. Uneori încercările şi greutăţile ce ni se întâmplă ne pun în situaţia unui călător ce se găseşte dintr-o dată pe marginea unei prăpăstii din faţa căreia îi este cu neputinţă să se mai întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoştinţei şi spaima la gândul de fi înrobiţi morţii.
Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susţinuţi de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând Numele Domnului. Şi ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simţim o mână nevăzută purtându-ne cu blândeţe şi nu simţim niciun rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai-marii pământului şi hotărârea de a pleca în căutarea unei vieţi noi în care locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.

                            Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiență a Vieții Veșnice, Editura Deisis, 2001, p. 68-69

 

Leave a reply

required