Mă simt rupt de toate! Gândul meu strigă neîncetat către Dumnezeu ca El să-mi întocmească o cale spre El, cale de pocăinţă. Larg s-au deschis înaintea mea porţile veşniciei. Privesc într-acolo, în această depărtare fără sfârşit, în acest spaţiu nemărginit, în aceste întinderi nemăsurate. Vremea s-a scurtat înaintea mea – zboară neasemuit mai repede, pentru a se vărsa, ca un pârâu, în mare: în veşnicie. Privesc în veşnicie: vremelnicia e plicticoasă, meschină, deşartă, nimicnică. Iubesc însingurarea: din ea poţi privi mai limpede în veşnicie, poţi descoperi ce îţi trebuie acolo, te poţi pregăti din vreme, înainte de ieşirea sufletului din trup.
Mă preocupă Evanghelia. Îmi izbesc privirile trăsăturile chipului dumnezeiesc şi nuanţele asemănării cu Dumnezeu, care sunt zugrăvite în Evanghelie! „Fiţi asemănători Mie!”, le spune Dumnezeu oamenilor. Ca ei să-şi poată însuşi această minunată asemănare, Dumnezeu S-a înomenit. Ce frumuseţe negrăită este în Adam cel nou – în Domnul nostru Iisus Hristos! Ce sluţenie este în mine, ce neorânduială! Câte pete mă acoperă! Aşa mă văd atunci când mă privesc în oglinda Evangheliei. Trebuie să mă ocup şi de faţa sufletului meu, şi de hainele lui; trebuie ca atunci când voi intra în veşnicie să nu se afle în mine vreo asemănare şi înrudire cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, cu dracii întunecaţi; trebuie ca Fiul lui Dumnezeu să mă recunoască drept asemănător cu El, după cum asemănători cu El sunt toţi fericiţii locuitori ai cerului. Recunoscută de Dumnezeu, asemănarea omului cu Dumnezeu îi aduce acestuia veşnicia cea fericită; pierderea acestei asemănări atrage după sine izgonirea de la faţa lui Dumnezeu în iadul întunecos, în prăpastia lui de foc, la pătimiri veşnice.

                                                 Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia

Leave a reply

required