Dacă, aşa cum mărturisim în Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au făcut, cum putem să ne reducem credinţa pe care o avem la o problemă de naţionalitate, de loc, de epocă…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Fiinţa mai presus de cosmos.
Se spune adesea în Sfânta Scriptură că Hristos a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele ei. Din moment ce limităm Persoana lui Hristos, din momentul ce Îl coborâm în planul naţionalităţilor, pierdem totul şi cădem în infern. Atunci drumul este deschis urii între naţiuni, neînţelegeri între clasele sociale.
Citiţi pe Sfântul Siluan. În lume, pentru el, fiecare îşi are rolul său: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanţă. Între a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfântul Siluan. Pentru că acela care Îl iubeşte pe Hristos, care trăieşte şi poartă în sine „simţămintele care erau în Iisus Hristos”, suferă şi se roagă pentru lumea întreagă. Iată adevăratul creştinism.
Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioşi, ci pentru oamenii, de la Adam până la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos înseamnă a suferi pentru a vindeca şi a mântui întreaga umanitate. Nu există cale de mijloc.
A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, a trăi pentru poruncile lui Hristos ne va conduce în Grădina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea întreagă.
Iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi. Mi-a fost dat să înţeleg această poruncă sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a cărui rădăcina este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţă pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparţin. A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.
Să-L urmezi pe Hristos înseamnă să te deschizi conştiinţei Lui, Care poartă în El întreaga lume, arborele în totalitatea sa fără a omite vreo frunză. Dacă vom dobândi această conştiinţă, ne vom ruga pentru toţi că pentru noi înşine.
Dacă Hristos ia chip în noi, devenim purtători ai lui Dumnezeu şi a întregii umanităţi, iar EUL nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, într-adevăr, chipul Absolutului.
În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viaţă cosmică. Puţin câte puţin, în mod normal, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viaţa într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră, nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.
În Hristos, conştiinţa se eliberează, viaţa noastră devine nelimitată. În porunca iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi, trebuie să înţelegem ca pe tine însuţi în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.
Împărăţia lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg şi pe Însuşi Dumnezeu, Creatorul lui”.
Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluieşte-mă şi pe mine”. Astfel, în mod treptat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumuseţea morală a lui Hristos ne aduce în acea stare în care suntem gata să suportăm toate încercările, cu condiţia să fim înălţaţi în Duhul Său. Nu avem altceva de ales.
Hristos şi-a dat viaţa divină celor creaţi după chipul Său, dar ca răspuns, n-a primit decât ură. Astăzi, după două milenii de viaţă creştină, ce vedem? Lumea contemporană se îndepărtează din ce în ce mai mult de Hristos, de viaţă veşnică. Întunecimile adânci ale patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de orice fel, formează existenţa noastră pământească. În aceste condiţii, Hristos dăruieşte, celor care se hotărăsc să-I urmeze, această poruncă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem să găsim un principiu mai bun decât acesta: binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri?
Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârşit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morţii pe cruce. La fel şi sfinţii. Câştigăm Raiul sau îl pierdem şi ajungem în iad, în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extrem de adânci şi vii.
Să-L urmăm pe Hristos urcând pe Golgota. Această înălţare nu este alta decât lupta dusă de Hristos, în dragostea Lui pentru lumea întreagă. Când lupta se dă numai pe un singur plan, al lumii şi al patimilor, oamenii slăbesc, se epuizează şi îmbătrânesc foarte repede. În schimb, când suferinţele ne vin din luptă împotriva patimilor, în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.
Nimic nu este mai dureros în această lume, decât a te lupta să dobândeşti dragostea lui Hristos. Este o luptă de dimensiuni cosmice.
Cum să ne îndreptăm spre Dumnezeu? Când tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinţă, de dureri. Dar să ne ducem crucea în tăcere.
Acesta este paradoxul vieţii creştine: să alegem suferinţa lui Hristos pentru lume, încât să avem sentimentul că suntem mai apropiaţi de El şi de viaţă veşnică.
Când ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos, fiecare zi din viaţa noastră devine o zi de suferinţă, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare această întrebare: „Doamne, de ce ne-ai creat astfel, încât să suferim atâtea dureri?”. Nu reuşim să înţelegem că această suferinţă este calea mântuirii.
Pentru om, viaţa pe pământ este o suferinţă continuă. De ce o suportăm? Pentru că Hristos S-a întrupat şi a trăit cu noi. Şi acum Îl cunoaştem Personal.
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este așa de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţă divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?

                                                                         Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia

Leave a reply

required