Dacă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului, fie de-a dreptul, fie prin mijlocitori, e lesne de înţeles, nu puţini sunt cei care nu pricep cum poate omul să-şi binecuvinteze Creatorul. Eu însumi am primit întrebări sau nedumeriri de acest fel.
Cei mai mulţi argumentează prin episodul din Cartea Facerii în care se istoriseşte că Avraam (el, patriarhul), întorcându-se victorios din luptă, a primit binecuvântarea enigmaticului Melchisedec, rege al Salemului şi preot al Dumnezeului-Celui-Preaînalt, şi, în semn de supunere, i-a dat acestuia zeciuială din prada de război (Fc 14,17-20). Or, după obişnuitul raţionament (pe care, de altfel, îl foloseşte şi Apostolul Pavel (Evr 7,7)), cel mai mic primeşte binecuvantare de la cel mai mare, iar nu invers.
În cazul acesta, obiectează scepticii, cum e posibil ca omul mic să-L binecuvinteze pe Marele Dumnezeu? Nu cumva este aceasta îngâmfare sau, de-a dreptul, obrăznicie?…
Nedumerirea e pricinuită de insuficienta cunoaştere a termenului „binecuvântare”. Când aceasta vine de la Creator la creatură, ea este revărsare de binefaceri; când însă vine de la creatură la Creator, ea înseamnă laudă, preamărire, mulțumire, jubilaţia omului de a se recunoaşte drept beneficiarul darurilor pe care numai Dumnezeu le poate da. O mărturie în acest sens o avem chiar în episodul din Cartea Facerii; iată rostirea întreaga a lui Melchisedec către Avraam: “Binecuuântat să fie Avraam de către Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Şi binecuvântat să fie Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Cel ce i-a dat pe vrăjmaşii tăi in mâini le tale”. Înţelesul e cum nu se poate mai clar.
De altfel, din respectuoasă teamă de Dumnezeu, evreii evitau (evită şi astăzi) să-I pronunţe numele. Când lisus Se afla în judecata sinedriului sub învinuirea că Se dă drept Fiul lui Dumnezeu, arhiereul Îl întreabă: Eşti tu Hristosul, fiul Celui-Binecuvântat? (Mc 14,61).
Psalmii lui David abundă în a-L binecuvânta pe Dumnezeu. Dau doar câteva exemple:
Din Psalmul 15: Binecuvânta-voi pe Domnul Cel ce m’a înţelepţit (Ps. 15,7), Din Psalmul 25: În adunări Te voi binecuvânta, Doamne? (Ps. 25,12). Din psalmul 103 (pe care, de altfel, îl auziți la Vecernie): Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul ! (Ps. 103,1). Iată şi un exemplu din Psalmul 144, în care cele două stihuri pe care le voi cita sunt construite pe principiul paralelismului sinonimic, în sensul că stihul al doilea repetă ideea primului, dar cu alte cuvinte; în el avem evidenţa că a-L binecuvânta și a-L lăuda pe Dumnezeu sunt una şi aceeaşi lucrare: “În toate zilele Te voi binecuvânta şi numele Tău îl voi lăuda în veac şi în veacul veacului” (Ps 144,2.)
În cea mai ușoară accepţie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu înseamnă a-l vorbi frumos sau a-L vorbi de bine. Acest fel de binecuvântare este opusul injuriei. Din păcate, printre popoarele care cultivă înjurătura de cele sfinte se numără şi al nostru, şi nu puţini au fost moraliştii care au atras atenţia asupra acestui nărav, pe cat de urât, pe atât de degradant. Aici nu mai e vorba de credinţă sau necredinţă; ateul adevărat îl neagă pe Dumnezeu cu decență, prin ceea ce consideră el că e argumentație, dar nu prin vulgaritatea injuriei.
A-L vorbi (sau a-L cuvânta) pe Dumnezeu de bine este a-I rosti numele cel puțin cu respect, dacă nu cu iubire, şi a te referi la opera Lui în duhul adevărului și al bunei cuviințe. Greutatea cuvântării de Dumnezeu în binecuvantare e atât de puternică, încât cei doi termeni ai rostirii, mai ales în formula muzicală, pot funcționa separat în aceeaşi propoziţie; se poate spune „binecuvântat eşti, Doamne”, dar şi „bine eşti cuvântat, Doamne”.
Marea majoritate a slujbelor bisericeşti se deschid cu formula: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi in vecii vecilor.
Din cele şapte Taine ale Bisericii, doar două, constituite ca atare, se deschid cu rostirea: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului si a Sfântului Duh…, anume Botezul și Nunta. Li se adaugă Euharistia. Întrucât însă aceasta este încorporată organic în structura Sfintei Liturghii (care, cum am văzut, se deschide cu această formulă), înseamnă că, de fapt, Liturghia este considerată ea însăși o Taina a Bisericii, sau, în orice caz, așezată pe aceeași treaptă. Dacă Botezul instituie comuniunea unei persoane cu Hristos, dacă Nunta instituie comuniunea a două persoane care întemeiază o familie și se înscrie astfel în comuniunea mai largă a societății, Liturghia instituie comuniunea dintre membrii poporului lui Dumnezeu, pe de o parte, și comuniunea acestora cu aceea a Sfintei Treimi, pe de alta, realizând astfel plinirea Împărăției Cerurilor. De altfel, formula acestei deschideri este preluată din Sfânta Scriptura, si anume din Evanghelia după Marcu. La intrarea Sa triumfală în Ierusalim, Domnul este întâmpinat de bucuria poporului cu strigătul: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăția care vine…(Mc. 11, 9-10)
Faptul că obiectul binecuvântării liturgice nu este Sfânta Treime, ci Împărăția Acesteia atestă plinătatea Împărăţiei veșnice, în care drepții nu sunt niște bieţi naufragiați scăpați (mântuiți) de la înec, ci fericiți moștenitori ai Părintelui ceresc. Iată cuvintele cu care Dreptul Judecător li Se va adresa celor de-a dreapta Sa, adică celor ce s’au mântuit prin fapta buna ca lucrare a credinței si iubirii: “Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moşteniţi Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” Aşadar, drepții devin bine-cuvântații unei Împărații binecuvântate, în care ei domnesc împreună cu sfinții și cu Dumnezeu Treimic. Binecuvântarea de deschidere se încheie cu o rostire comună și celorlalte forme de binecuvântare, precum și tuturor ecfoniselor: “…acum și pururea și în vecii vecilor.” Formula cuprinde trei adverbe temporale: acum, adică timpul prezent, cel în care se rostește binecuvântarea și se desfășoară slujba; pururea (ca varianta pentru pururi sau de-a pururi), adică viitorul indefinit în spaţiul istoric, mereu, în permanență, fără întrerupere, continuu; şi în vecii vecilor (cu variantele în veacul veacului, în veacul vecilor), adică dincolo de istorie, în veșnicie, în viaţa veacului ce va să fie. Întreaga formulă aparent stereotipă și banală, atestă adevărul continuității dintre Împărăția Cerurilor care deja a venit, se află întru noi şi înaintează prin istorie, şi Cea care va să vină, adică cea care se va rotunji, desăvârșită, pentru veșnicie. Această curgere a Împărăției nu e altceva decât o permanentă inserție a timpului în eternitate. Este exact ceea ce ne oferă Liturghia ortodoxă prin Binecuvantare, Euharistie şi Cuminecare. În prima rugăciune de dinaintea împărtăşirii, Sfântul Vasile cel Mare numeşte Cuminecătura (adică Trupul şi Sângele Domnului) merinde pentru viaţa de veci. Merindea e hrana pe care o poartă cu sine călătorul. Or, ce preț mai are timpul când tu, călător prin el, porți în traistă însăși veșnicia?
Preotul şi-a încheiat astfel prima rostire, iar poporul răspunde: Amin.
Acest cuvânt ebraic, adoptat și generalizat în cultul creştin, înseamnă, în traducere literală, „Aşa să fie”, şi cu el se încheie, ca într’o concluzie, toate formulele de binecuvantare, rugăciunile şi ecfonisele. În marea majoritate a cazurilor, poporul este cel care îl rostește. Aşa îl întâlnim în Vechiul Testament, unde i se atribuie şi o seamă de nuanțe. Când regele David a adus în Ierusalim chivotul Domnului, aflat până atunci în pribegie, la finele serbării le-a cerut preoților şi cântăreților să-L slăvească pe Dumnezeu printr-un imn alcătuit de el, care se termina astfel: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veac şi până-n veac! Iar porunca regelui adăuga: Şi tot poporul va zice: Amin! Şi cronicarul conchide: Şi așa L-au lăudat pe Domnul (1 Par 16,36).
Într-un alt timp al istoriei evreieşti, cărturarul Ezdra a adunat poporul în piaţa cetății spre a-i citi și tâlcui Scripturile. Înainte de începerea lecturilor „Ezdra L-a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul-Cel-Mare, iar întregul popor; ridicându-şi mâinile, a zis: Amin! (Ne 8, 6)
Amin-ul însă putea sa aibă şi puterea unui jurământ care trebuia ţinut. În aceeaşi perioadă istorică de care am vorbit mai sus, conducătorul Neemia a constatat că întreaga societate iudaică era bântuită de corupţie prin camătă şi, în faţa întregului popor, a dat dispoziţii drastice pentru stârpirea acestui flagel. Iată cum povesteşte el acest episod în cronica pe care ne-a lăsat-o: “Atunci, chemând preoţii, i-am legat cu jurământ că vor face aşa cum le-am spus. Iar eu mi-am scuturat îmbrăcămintea şi am zis: Aşa să-l scuture Dumnezeu, şi de casă şi de roada muncii lui, pe tot omul care nu se va ţine de cuvântul acesta; aşa să fie: scuturat şi gol!… Si toată adunarea a zis: Amin! Şi L-a lăudat pe Domnul; şi poporul şi-a ţinut cuvântul.” (Ne 5,12-13)
Domnul lisus Hristos, în cuvântările Sale pe teme absolut noi, surprinzătoare şi dificile pentru mentalitatea vremii, i-a conferit Amin-ului un înţeles cu totul special, acela de adevăr sau adevărat, menit să apese pe ideea că spusele Sale în nici un caz nu pot fi puse la îndoială.
Vorbind mulţimilor despre dumnezeirea Sa şi despre învierea morţilor, El exclamă de doua ori la începutul fiecăreia din cele trei principale aserţiuni: Amin, amin vă spun, ceea ce se traduce: Adevăr; adevăr vă spun (In 5,19-25) (sau, în variantă: Adevărat, adevărat este ceea ce vă spun).
Mai mult, Iisus Hristos este nu doar Cel ce spune adevărul, dar El Însuşi este Adevărul. Mărturia o avem în propria Sa definire de Sine: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața (In 14,6), dar şi în Apocalipsă, unde El este numit Amin-ul. Citez: “Aşa grăieşte Amin-ul, Martorul cel credincios şi adevărat.” (Ap 3,14).
Așadar, El este Da-ul prin excelenţă, Adevărul şi garanţia absolută a adevărului.
Cu acelaşi puternic înţeles este folosit Amin-ul în aceeaşi Apocalipsă, anume în textul referitor la venirea Mielului Înjunghiat: „Iată, El vine cu norii, şi fiece ochi Îl va vedea, şi cei ce L-au împuns; și din pricina Lui se vor tângui toate seminţiile pământului. Da! Amin.” (Ap 1,7). E cât se poate de clar că rolul Amin-ului este acela de a-l întări pe Da. Tot aşa îl foloseşte Sfântul Pavel în a Doua sa Epistolă către Corinteni. Apărându-se de cei care îl învinuiseră de ambiguitate, el afirmă că nici el şi nici ucenicii săi nu s’au comportat duplicitar, adică pe formula Da-şi-Nu, ci întemeiați doar pe Da, după modelul lui Dumnezeu, ale Cărui făgăduinţe îl implică numai pe Da. Și conchide: De aceea prin El este din parte-ne Amin-ul, spre slava lui Dumnezeu (2 Co 1, 20).
Tot de la Sfântul Apostol Pavel știm că în adunările creştinilor din vremea lui se obişnuia ca la sfârşitul unei cateheze, căreia îi urma o rugăciune de lăuda lui Dumnezeu, poporul să zică Amin? Iată, prin urmare, splendoarea universului duhovnicesc al acestui cuvânt de numai două silabe, pe care poporul lui Dumnezeu îl rostește la începutul Sfintei Liturghii şi de mai multe ori în desfășurarea ei.
Prin acest Aşa să fie! îşi exprimă credincioşii nu numai acordul cu rostirea preotului, dar şi angajarea lor solemnă de participare la dialogul liturgic. Acesta mi se pare lucrul cel mai important, pe care vă rog să-l rețineți cu credinţă şi bucurie.
Dialogul liturgic nu e o simplă convenţie între două părți, ci expresia comuniunii între doua trepte de slujire. Prin răspunsurile provocate de preot, credincioşii îl întâmpină și-l completează în una şi aceeaşi slujire. Iată doar câteva exemple:
Preotul: Pace tuturor.
Poporul: Şi duhului tău.
Preotul: S
us să avem inimile.
Poporul: Avem către Domnul.
Preotul: Î
n pace să ieşim.
Poporul: Întru numele Domnului.
T
otul se leagă, aşa cum vom vedea mai departe. Sensurile replicilor se întrepătrund, prefigurând desăvârşita armonie a Împărăţiei Cerurilor, spre care ne îndreptăm având-o. În una şi aceeaşi rostire, preotul se roagă pentru credincioși, dar şi pentru el, în timp ce credincioşii se roagă pentru ei, dar şi pentru preot, in aşa fel încât la Dumnezeu ajunge o singura voce, care le cuprinde pe toate, aşa cum Dumnezeu este Unul în Trei Persoane şi cum cele Trei Persoane sunt una în Unul.

Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.58-64

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.