Mulţi oameni îşi doresc să aibă linişte şi pace în suflet, dar puţini sunt cei care reuşesc acest lucru. Motivele eşecului în această privinţă rezidă, de regulă, doar în ataşamentul pătimaş faţă de lucruri.

Averea, slava de la oameni, desfrânarea sau orgoliul ne împiedică să fim liniştiţi. Deşi Cuvântul ascetic scris de Sfântul Nil se adresează preponderent monahilor, pasajele despre liniştire ne pot fi de folos şi nouă, celor ce trăim în lumea tot mai plină de tulburare de astăzi.

Liniştirea şterge amintirea greşelilor

De regulă, înţelegem prin liniştire, efectul produs de un concediu reconfortant sau o după-amiază petrecută într-un parc relativ liber. Desigur, nu negăm că acest efect poate semăna în inimile noastre iluzia unei păci nesfârşite sau a unei liniştiri absolute. Cu toate acestea, a doua zi, la serviciu, ne dăm seama că am fost robii unei înşelări. Pacea şi liniştea noastră s-au risipit mai repede decât fumul în văzduh. Înainte de a trece la textele savuroase ale Sfântul Nil Ascetul trebuie să stabilim un criteriu de bază al existenţei liniştii în propriile inimi: durata îndelungată a acesteia. Dacă liniştea noastră durează până la prima coadă la care trebuie să stăm sau până la primul cuvânt aspru care ni se adresează de o altă persoană, înseamnă că ne amăgim inutil. Suntem departe de linişte şi stăm în imperiul tulburării şi a patimilor.

De aceea, Sfântul Nil afirmă despre începători: „Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri” (Sfântul Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în: „Filocalia”, vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 184). Acest pasaj pare la prima vedere de neutilizat în viaţa zbuciumată din lume. Cu toate acestea, vom observa că această primă impresie nu este şi cea corectă.

Astfel, depinde doar de noi dacă acceptăm sau nu tulburarea din jur. Zgomotul exterior sau conflictele nu au cum să ne fure pacea decât dacă noi înşine dăm curs patimilor care ne stăpânesc. Dacă o persoană mă jigneşte, depinde doar de mine dacă aleg să răspund la fel sau nu. Nimeni nu îmi poate fura libertatea de a nu jigni. Cu o singură excepţie: patima mâniei. Liniştea ne este oferită de propria smerenie şi de dorinţa de a nu fi cârtitori sau bârfitori. Cine nu cârteşte nu se supără din lucruri inutile sau care nu îl privesc.

De asemenea, cine nu bârfeşte nu îşi atrage greşeala pe care o observă la altă persoană. Acestea sunt rănile produse cugetării prin simţuri. Când vedem sau auzim sau vorbim despre un lucru rău, ne rănim interior. Aceste răni ne risipesc liniştea şi ne îndeamnă să ne căutăm dreptatea proprie. Noi, însă, trebuie să ne lepădăm de patimi şi să încercăm să apărăm cetatea liniştii aflată în inima noastră.

De aceea, Sfântul Nil ne oferă o nouă treaptă: după lepădarea patimilor şi păcatelor, să ne silim să alungăm inclusiv amintirea păcatelor vechi. Astfel, mintea, eliberată de închipuiri şi amintiri păcătoase, poate într-adevăr să găsească pace. În concluzie, există două etape care trebuie respectate pentru a dobândi liniştea interioară. Prima constă în lepădarea propriilor patimi şi păcate, iar a doua, în ştergerea amintirii lor.

Chinul amintirii păcătoase

Pentru cel care a osândit păcatul şi nu mai doreşte să îl facă, amintirea devine un chin necruţător. Cu toate că ne străduim să ne păstrăm curăţia duhovnicească, amintirea greşelilor ne împunge cu acul ei otrăvit. Sfântul Nil Ascetul ne oferă câteva remedii în acest sens: „Desigur, liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau.

Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii. Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le” (Cuvânt ascetic, p. 184).

În primul rând, pentru a putea păstra curăţia sufletească avem nevoie să renunţăm la acele lucruri care ne măresc războiul duhovnicesc. Dacă ştim că suntem ispitiţi de mândrie, să încercăm să nu mai râvnim la posturi de conducere. Dacă ne ispiteşte lăcomia pântecelui, să renunţăm la mâncărurile care ne aţâţă foamea. Dacă ne ameninţă iubirea de argint, să facem milostenii şi să nu ne extindem afacerile peste măsură. Însă nu doar lucrurile exterioare, ci şi anumite persoane ne pot fura starea de linişte.

De aceea, este bine să vorbim şi să păstrăm relaţii de prietenie cu cei care doresc să aibă aceleaşi virtuţi ca noi. Desigur, nu vom respinge acum pe toată lumea! Însă de unele persoane va trebuie să ne separăm, tocmai pentru a păstra rodul păcii noastre. Cei de care trebuie să ne ferim preponderent sunt bârfitorii, oamenii foarte mânioşi şi doritori de slavă deşartă. Nu trebuie să legăm relaţii de prietenie cu persoane care au aceste defecte majore. Asta nu ne împiedică să le ajutăm financiar sau sufleteşte atunci când au nevoie. Înseamnă doar să nu le încredinţăm propriile gânduri. Oamenii pătimaşi nu îi înţeleg niciodată pe cei liniştiţi. De asemenea, avem nevoie să lepădăm de la noi orice grijă lumească. Nu trebuie să ne sufocăm în disperare, ci să nădăjduim în Dumnezeu.

Obişnuinţa piere greu

Să nu ne aşteptăm la o reuşită din start, deoarece nimeni nu poate să învingă uşor obişnuinţa sădită în sine. Dacă vreţi să vă măsuraţi puterea, încercaţi să renunţaţi la un obicei zilnic şi veţi observa cu tristeţe cât de neputincios este omul. „Obişnuinţa, fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri” (Cuvânt ascetic, p. 184).

Slăbiciunea vădită a propriei minţi are nevoie de o lungă perioadă de refacere. Aşa cum după o operaţie avem nevoie de o perioadă de recuperare fizică, şi recuperarea propriei păci interioare se face treptat, iar nu imediat. Cu toate că ne dorim să dobândim un dar nepreţuit, dorinţa nu este suficientă pentru a-l obţine.

De aceea, odată ce am început să dobândim puţină linişte, este bine să o păzim eficient, pentru că altfel o vom pierde repede. De asemenea, este bine să nu ne întoarcem la vechile obiceiuri după ce am constatat că avem pace. Acest lucru ne-ar aduce doar pierderea ei. „Prin urmare, să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. (…) Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin” (Cuvânt ascetic, pp. 185-186).

” Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri”

Din Învățăturile Sfântului Nil Ascetul

Leave a reply

required