Deoarece inima noastră este centrul al tuturor celor bune şi al tuturor relelor, ne trebuie negreşit mare grijă şi osteneală să o păzim, după porunca Sfintei Scripturi, care spune: Cu toată paza păzeşte-ţi inima, că dintr-aceasta sunt ieşirile vieţii (Proverbe 4, 23).
Dacă vom pune gândul străjer la poarta inimii şi o vom păzi cu toată luarea aminte şi frica de Dumnezeu, ea va ajunge să ni se facă izvor al vieţii veşnice, iar de nu, inima va ajunge să se facă izvor al morţii. Căci, după mărturia Domnului, am văzut că din ea iese tot răul, adică toate păcatele şi patimile care sunt „fapte moarte” şi „bolduri ale morţii” (I Corinteni 15, 56; Romani 6, 2; 10, 11; Coloseni 2, 20; Evrei 9, 14).
Cel mai bun mijloc de a ne păzi mintea şi inima de gândurile rele şi de patimile pierzătoare de suflet, care izvorăsc din inima noastră, este rugăciunea minţii şi a inimii, sau mai bine-zis rugăciunea gânditoare a inimii, cu care s-au mântuit şi s-au sfinţit nenumăraţi Cuvioşi Părinţi şi creştini râvnitori după mântuire, nu numai în vremurile de demult, ci chiar şi în veacurile din urmă.

                                Arhimandrit Ilie Cleopa, Urcuș spre Înviere, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1992, p. 217

Leave a reply

required