Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bună voie şi cu răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Într-adevăr Providenţa divină, care rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi în vederea binelui, îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu.
De la începuturi, pentru patriarhi, profeţi, apostoli şi mucenici, semnul alegerii era călătoria pe calea cea strâmtă şi cu scârbe şi suferinţe, prin acestea ei aveau dovada că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. “Fiule, zice Scriptura, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării” (Sir. 2, 1-2). Şi într-alt loc: “Tot ce ţi se va întâmpla primeşte cu plăcere” (Sir. 2, 4), ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul ce doreşte să-i placă lui Dumnezeu mai întâi de toate să se întrarmeze cu răbdarea şi cu nădejdea. Una dintre vicleniile diavolului constă, la ora încercărilor, în a ne împinge în tristeţe pentru a ne deturna nădejdea pe care ne-am pus-o în Dumnezeu.
În acelaşi timp, Dumnezeu nu îngăduie niciodată ispitelor să-i necăjească în aşa măsură, pe cei ce şi-au pus nădejdea în El, încât să-i ducă la disperare. “Credincios este Dumnezeu, zice Apostolul, el nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13). Diavolul nu chinuieşte sufletul atât cât ar vrea el, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Dacă omul nu ignoră ce povară poate purta un catâr, un măgar, sau o cămilă, şi le pune în spate doar atât cât pot duce; dacă olarul ştie cât timp trebuie să lase în cuptor vasele de argilă, puţin ca ele să nu se ardă dacă stai prea mult, sau, dimpotrivă, să nu fie inutilizabile dacă stau prea puţin; dacă deci omul este în stare să facă asemenea calcule, cu cât mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu va şti ce sarcină trebuie pusă asupra fiecărui suflet, pentru ca, încercat prin ispite să devină apt pentru împărăţia cerurilor.
Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se pregătească de luptă. Tânărul războinic suportă cu tot sufletul rănile pe care le primeşte şi respinge bărbăteşte pe vrăjmaşi; la fel şi creştinii trebuie să suporte cu curaj ispitele şi luptele, atât cele de dinafară cât şi cele de dinăuntru. Creştinul lovit de încercări trebuie să progreseze prin răbdare. Aceasta-i calea unui creştin adevărat. Precum soarele proiectează umbre, la fel şi Duhul Sfânt, prezent fiind, face să apară persecuţii şi lupte. Iată-i pe proorocii în care a strălucit Duhul Sfânt: la câte persecuţii n-au fost supuşi de neamul lor! Iată-L pe Domnul Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6); El a suportat persecuţii, nu numai de la neamurile străine, ci şi de la propriul Său popor, de la Israel! Ei l-au batjocorit pe Mântuitorul cu frenezie şi L-au răstignit. Apostolii au suferit o prigoană asemănătoare. După ce Hristos a fost răstignit pe Cruce, Duhul Sfânt, Mângâietorul, i-a abandonat pe iudei şi s-a odihnit peste creştini. Creştinii nu trebuie să se tulbure când au necazuri: persecuţiile pornesc întotdeauna împotriva adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare pe măsura respectivului. Atunci când omul reţine Cuvântul, şi Cuvântul îl reţine pe el; când îl păstrează, este păstrat de către Acesta. Din acest motiv, toate inimile sfinţilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor au păstrat Cuvântul în inima lor; nu se îngrijorau de cele trecătoare şi le lăsau pe cele pământeşti, petrecând în porunca Duhului Sfânt, căci mai bună decât orice este dragostea lui Dumnezeu şi virtutea. Lucrul acesta-l dovedeau nu atât cu vorba, sau cu câteva cunoştinţe superficiale, ci cu vorba unită cu fapta. În locul bogăţiei, ei alegeau sărăcia; în locul slavei, dezonorarea; în locul bucuriei, suferinţa. Ei căutau dragostea în locul urii: urând bucuriile acestei vieţi, îi iubeau pe cei ce-i privau de acestea, socotindu-i colaboratori pe calea mântuirii. Evitau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 9): îi iubeau pe oamenii evlavioşi şi bine intenţionaţi, dar nu-i judecau nici pe cei răi, văzând atât în unii cât şi în alţii pe trimişii învăţătorului; faţă de toţi arătau o adevărată dragoste. Auzind porunca Mântuitorului: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37), îi considerau pe cei ce-i necăjeau ca binefăcători, căci ei deveneau un mijloc prin care dobândeau iertarea păcatelor. (…)
Sfântul Macarie cel Mare