A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!” Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinațiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerințele adresate lui Dumnezeu în rugăciune. Într-un asemenea caz pocăința noastră, elanul sufletului nostru rămân neroditoare. Pocăința trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea lui Dumnezeu, printr-un efort susținut şi viguros de a duce o viață dreaptă şi de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumnezeu Însuşi nu ne va izbăvi, căci după cum ne spune Hristos „nu cei ce-mi zic «Doamne, Doamne» vor intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 7:21), ci cei care aduc rod. […] Pocăința noastră se pune în lucrare atunci când dintr-o dată sufletul nostru primeşte un şoc, când conştiința ne grăieşte, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: „Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, voieşti aceasta?” Şi dacă noi răspundem: „Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuieşte-ne!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Te iert, iar tu, în semn de recunoştință pentru o asemenea iubire şi pentru că, raspunzând iubirii Mele, şi tu ai capacitatea de a iubi, începe şi schimbă-ți viața…”.
De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: „Doamne, acum înțeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi prețul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe îngerul Său, pe vreun sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viața, probabil că am accepta. Dar dacă în locul îngerului, în locul unui sfânt, în loc de a Se înfățişa El Însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seamă pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune pe jar, şi ne-ar adresa această întrebare vitală: „Pocăința ta se exprimă în cuvinte sau fapte?”, atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăința la gunoi şi vom exclama: „Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecățile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveți lecția care mă va pregăti pentru o nouă viață…” Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în Împărăția lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu.
Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiți nu înseamnă să ierți. Iertarea înseamnă sa-l vezi pe om aşa cum este, cu păcatul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: ”Te voi purta ca pe o cruce, te voi purta până în Împărăția lui Dumnezeu, fie ca vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieții mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele…!”
Ce bine ar fi dacă am putea să ne purtăm astfel poverile unii altora, sprijinindu-ne unii pe alții; fără a încerca să uităm, ci, dimpotrivă, păstrând amintirea! Amintindu-ne de punctele vulnerabile ale unuia, de păcatul altuia, de cel căruia lucrurile îi merg rău, şi aceasta nu pentru a-l ispiti, ci pentru a-l ocroti, pentru a-l împiedica să cadă! O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alții! Dacă l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câți oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câți nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…

Iată calea pocăinței: întoarcerea spre sine, a te aşeza înaintea lui Dumnezeu, a te vedea condamnat, fără a merita nici iertarea, nici milă, fugind precum Cain dinaintea feței lui Dumnezeu şi totuşi, întorcându-te către Dumnezeu şi zicând: „Cred, Doamne, în iubirea Ta, cred în crucea Fiului Tău, cred. Vino şi ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24).

                        Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina Iertării. Taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2014, pp. 67-69

Leave a reply

required