Ce curioasă este lucrarea harului!”, exclama Părintele Sofronie (Saharov). „În Rusia am asistat la deplina nimicire a Bisericii – totul a fost năruit, ars. Patruzeci de milioane de creştini au fost supuşi caznelor, ucişi în chip sălbatec. Însă nici un singur ceas al suferinţelor nu a trecut în zadar, ci Biserica va începe să se rezidească din cenuşă, cu şi mai mare slavă duhovnicească decât în veacurile trecute. Lacrimile noastre nu vor fi în zadar!”.
Doar prin această lucrare înnoitoare a harului, dăruit pentru sângele mucenicesc vărsat la temelia Bisericii, s-ar putea explica întoarcerea profundă spre Dumnezeu a unui ateu, care pe deasupra era şi ofiţer KGB. Serghei Vladimirovici Bednenko, astăzi profesor la Universitatea de Lingvistică din Moscova, ne vorbeşte despre minunea descoperirii Ortodoxiei, după nu puţină pribegie, dar şi despre minunile la care a fost martor – „pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” 1 Corinteni 2:5. (R.H.)
V-aţi născut şi aţi crescut într-o perioadă când marea parte a oamenilor de la noi nu ştiau nimic despre religie. Cu dumneavoastră tot aşa au stat lucrurile?
Da, am crescut într-un mediu ateu şi nu mi-am pus niciodată problema credinţei în Dumnezeu. Înainte de venirea regimului sovietic, cele mai multe biserici din Ucraina de vest, acolo unde am copilărit, erau catolice şi uniate. Ele au fost singurul lucru legat de religie pe care l-am văzut când eram mic. Acasă nu se purtau discuţii legate de religie. Mai apoi ne-am mutat într-o casă de la marginea oraşului, aşezată chiar lângă o biserică ortodoxă, şi copiii veneau la noi să ne colinde, dar părinţii mei nu-i primeau în casă. Atunci copiii au desenat o cruce neagră pe uşa noastră şi n-au mai venit.
Îmi amintesc că s-a întâmplat să vizitez câteva biserici împreună cu tata, iar el făcea de fiecare dată o donaţie. Şi l-am întrebat: „De ce-o faci? Doar nu crezi în Dumnezeu”. El mi-a răspuns: „Ştii, dacă n-aş face-o, frumuseţile astea ar putea pieri – iar eu vreau să dăinuie”. Tata mi-a inculcat astfel o abordare strict estetică a religiei, care probabil m-a ajutat să nu am nici un sentiment negativ în privinţa ei. Realitatea este însă că religia nu mă interesa deloc.

            „Am simţit că cineva mă «filează»”

Ce v-a stârnit atenţia asupra religiei?
O întâmplare din timpul unei ieşiri pe termen lung peste hotare. Eram deja militar, şi mă pregăteam să devin ofiţer de contrainformaţii. Am fost trimis în misiune într-o ţară capitalistă din America Latină, ca să mă familiarizez cu viaţa occidentală şi să învăţ despre capitalism. Ca să fii ofiţer de contrainformaţii, ai nevoie de libertate interioară şi, bineînţeles, de informaţii. Mă pregăteam cu toată seriozitatea pentru o astfel de viaţă când, ca să folosesc jargonul profesional, am simţit dintr-odată că cineva mă „filează”. Am ajuns odată acasă… închipuiţi-vă un comunist dârz ca mine, „ziditor al lumii noi”, că dă în bucătărie peste nişte călugăriţe, care îi spuneau soţiei mele tot felul de ciudăţenii! Am întrebat-o: „Ce caută aici?”. Soţia zice: „Mi-au promis că o să-mi dea o Biblie în rusă”. Eu: „Ce Biblie?! Ce tot vorbeşti? Cum au ajuns la noi în casă?”. Ea: „Nu ştiu, au sunat la uşă şi… le-am poftit să intre”. Mi-am zis atunci: Asta nu-i o întâmplare!
Vreau să vă spun că atunci când te pregăteşti pentru un astfel de serviciu, e nevoie să gândeşti cumva altfel decât obişnuiesc oamenii. Trebuie să acorzi atenţie fiecărui amănunt, fiecărei nuanţe, şi să poţi lua decizii rapide în orice situaţie. În branşă aveam chiar o vorbă: „Dacă te întâlneşti cu cineva o dată, e o coincidenţă; dacă te întâlneşti şi a doua oară, e o coincidenţă periculoasă; dacă te întâlneşti şi a treia oară, înseamnă că eşti urmărit”. Aşa că atunci când călugăriţele cu pricina au venit iarăşi la noi acasă, mi-am zis: „E o coincidenţă periculoasă!” (râde). A treia întâlnire a avut loc când m-am urcat într-un autobuz ca să merg la cumpărături şi am văzut stând înaintea mea pe scaun două călugăriţe – erau, desigur, catolice, fiindcă eram în America Latină. M-am uitat la ele şi mi-am zis: „Cea din dreapta e de vârstă mijlocie; probabil că acolo e locul ei – poate că n-a avut succes la bărbaţi sau nu se mai putea întreţine, aşa că a ajuns la mănăstire. Sau poate că se roagă pentru păcatele din tinereţe. Treaba ei. Cealaltă călugăriţă e însă tânără, ce caută acolo? Ar fi trebuit să aibă o familie, să facă copii, nu să se ascundă într-o mănăstire”. Şi atunci m-am întrebat: „Oare oamenii din mănăstiri pot face ceva ce noi, cei din lume, nu putem face?”.
A urcat apoi în autobuz o fetiţă murdară, care a început să cerşească îngânând nişte cântecele triste. La un moment dat, s-a oprit din cântat şi a izbucnit în lacrimi. Toţi pasagerii, în marea lor parte persoane de vârstă mijlocie (şi eu aveam pe atunci o fată de aceeaşi vârstă cu acea fetiţă), s-au blocat cumva şi nu ştiau cum să reacţioneze. Dar acele călugăriţe, deşi n-aveau copii, şi-au pus deoparte cartea de rugăciuni şi i-au făcut semn fetiţei să vină la ele. Au aşezat-o pe genunchii lor. Mi-am zis: „Să vezi că acum o să-i dea o bombonică sau nişte bănuţi”. Ele însă au mângâiat-o doar pe creştet şi i-au spus ceva. În nici două minute, fetiţa era toată un zâmbet. Ceilalţi pasageri şi-au revenit şi ei, şi i-au dat fetiţei nişte bani. După ce fetiţa a coborât, mi-am zis: „Într-adevăr, sunt şi lucruri pe care noi, cei din lume, nu le putem face”. Atunci am înţeles pentru prima dată ce putere poate avea credinţa în Dumnezeu. Toată viaţa mea de apoi a dovedit acest lucru, dar atunci am început să mă gândesc la acest lucru.
Prin întâlnirile acestea, am simţit că cineva mă urmăreşte. Am căpătam convingerea că cineva e interesat de mine – un interes pe care nu-l mai simţisem până atunci.
Între timp, mi-am continuat activitatea profesională. Mă apucasem să studiez psihologia socială a lui Dale Carnegie. Principiul de bază al acestei psihologii este „Dacă vrei să fie cineva prieten cu tine, trebuie să-i acorzi atenţie” – cu alte cuvinte, să-ţi muţi atenţia de la tine înspre celălalt. Am început să aplic în viaţă principiul acesta şi, fiindcă am obţinut rezultate, mi l-am însuşit. Abia mai târziu am înţeles că în spatele lui se ascundea un egoism, un interes anume, căci nu făceai asta ca să ajuţi pe cineva, ci ca să obţii un câştig pentru tine – pe atunci nu mi-am dat seama, căci îmi doream doar să câştig.
Însă aşa am început să fac, de fiecare dată când puteam, lucruri mărunte în ajutorul celorlalţi. Uneori mergeam în spitale, alteori îi ajutam pe oameni să se mute…  Şi, cu cât făceam mai multe astfel de lucruri, cu atât simţeam că mă schimb. La un moment dat, mi-am dat seama că toate acestea nu s-au petrecut din întâmplare.
Eram în pragul vârstei de 30 de ani şi trebuia să iau nişte hotărâri serioase în privinţa viitorului meu. Atunci am făcut ceva care mi-a determinat mai apoi apropierea de Dumnezeu: i-am ţinut spatele cuiva, o persoană din străinătate, şi asta m-a costat cariera. Mi-a fost foarte greu s-o fac, mă treceau toate apele ştiind că urma să pierd tot ceea ce clădisem până atunci, timp de atâţia ani. M-am contrat cu superiorii, iar cel pe care l-am înfruntat era prieten cu un ministru din guvernul sovietic, aşa că am fost rechemat imediat acasă şi trecut pe lista neagră. În interiorul meu eram însă fericit, fiindcă ştiam că nu voi păţi nimic rău. După ce m-am întors, n-am mai fost primit nici la Academia de Informaţii, dar nu m-am tulburat. Mi-am continuat viaţa.

            „Am căzut în genunchi şi am plâns toată noaptea”

După ce am revenit în ţară, m-a vizitat într-o zi un prieten. Era militar până în măduva oaselor, aşa că m-a uluit darul pe care mi l-a adus. De obicei, când venea pe la mine, îmi făcea doar două feluri de cadouri: dacă avea bani îmi aducea o sticlă de coniac, iar dacă n-avea bani îmi aducea o sticlă de votcă. Niciodată nu mi-a adus altceva. Şi, dintr-odată, mi-a adus o Biblie! L-am întrebat: „De unde-o ai? Şi de unde şi până unde ţi-a venit să mi-o dai mie?”. El: „Mi-au dat-o la aeroport nişte misionari. N-am vrut s-o arunc, dar n-am ce face cu ea. La ce s-o păstrez? Nu ţin cărţi în casă. Tu, pe de altă parte, ai biblioteca plină de cărţi. Pune-o pe-un raft, undeva”.
Am simţit că nici de data asta nu e o întâmplare: am primit cartea ca s-o citesc. Pe atunci nu mă puteam ruga. Am deschis Biblia la nimereală şi am citit porunca: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” Ieşirea 20:16. Mi-am amintit atunci că odată calomniasem pe cineva, şi acela ajunsese în pragul sinuciderii. Am avut o reacţie lăuntrică foarte puternică. Am căzut în genunchi şi am plâns toată noaptea, căindu-mă de păcatul meu. Din acea clipă, mi-am făgăduit că nu voi mai face niciodată ceva care să contrazică principiile morale, şi i-am făgăduit lui Dumnezeu să mă schimb. Acesta a fost momentul hotărâtor.
Am citit apoi, în Evanghelii, despre Hristos. Am rămas uimit. Mi-am dat seama că nu mai întâlnisem niciodată aşa ceva, cu toate că trăisem peste hotare ani la rând şi călătorisem mult. Mi-am zis: „Cât trebuie să-i fi iubit pe oameni, pe mulţimea aia care-L scuipa!” – închipuiţi-vă pe cineva care stă şi mănâncă seminţe, se zgâieşte la tine şi-ţi aruncă astfel de cuvinte: „Ce faci, te dai jos de pe cruce, au ba?”. Cât trebui să-i fi iubit pe oamenii ăia ca să se roage aşa pentru ei: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac” Luca 23:34, deşi durerile Îl copleşeau şi trăgea să moară! M-a dat peste cap. Mi-am zis că e ceva nelumesc, fiindcă nu întâlnisem nimic asemănător pe pământul ăsta…
Vreau să vă mai zic ceva. Când m-am întors în Uniunea Sovietică, i-am cerut lui Dumnezeu să-mi arate nişte oameni mari, oameni puternici. La nici două luni, eram angajat în guvernul de la Moscova, lucrând în forurile superioare, ca interpret pentru Ministerul Apărării. Însă nici aici n-am întâlnit decât nişte oameni obişnuiţi, supuşi patimilor, şi fără nici o putere reală… Mult mai târziu am înţeles că nu căutam unde trebuie. Abia când am întâlnit nişte creştini adevăraţi, nişte mărturisitori ai credinţei care au făcut închisoare în perioada când Biserica era prigonită, am înţeles că puterea „în slăbiciune se desăvârşeşte” 2 Corinteni 12:9. Imaginaţi-vă o fată care renunţă la studii şi urmează un preot condamnat la douăzeci de ani de lagăr în Siberia. Merge şi stă cu el pe toată perioada condamnării, ajutându-l cu mâncare şi cu alte lucruri. Preotul ar fi murit imediat dacă n-ar fi fost ea. După eliberarea lui, ea se duce şi-l găseşte pe un altul care are nevoie de ajutor – şi aşa îşi trăieşte toată viaţa. Aceştia sunt creştinii adevăraţi! Am avut şansa de a-i cunoaşte şi de a învăţa de la ei despre creştinism. Nu fusesem botezat, şi abia după ce i-am întâlnit am căutat să mă botez.

            „Îţi ia mult timp să clădeşti o temelie duhovnicească”

Acestea s-au întâmplat imediat după citirea Bibliei, sau aţi mai petrecut timp căutând?
Bineînţeles că nu s-au întâmplat imediat… Ca toată lumea, şi eu mi-am zis: „O să mă preocup mai târziu de creştinism, e la îndemână şi nu se duce nicăieri”. E ca şi cu Teatrul Bolşoi din Moscova – moscoviţii merg arareori acolo, zicându-şi că au tot timpul din lume să o facă… altădată. Aşa gândeam şi eu. Am făcut o căutare spirituală exhaustivă – am trecut prin tot ce există, catolicism, islamism, hinduism, ba chiar am petrecut şi doi ani în secta visarioniţilor. După cum vedeţi, n-a fost un drum scurt. Am înţeles însă care este diferenţa principală între Ortodoxie şi celelalte religii.
Aşa cum zice Apostolul Pavel, „cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii… Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu… Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie… Noi însă avem mintea lui Hristos” 1 Corinteni 2:4, 12, 14, 16. Am înţeles de ce rătăcesc de multe ori oamenii şi nu-şi găsesc imediat drumul spre Dumnezeu: pentru că se poartă ca nişte „oameni fireşti”, nu ca nişte oameni duhovniceşti. Îţi ia mult timp să clădeşti o temelie duhovnicească, dar oamenii n-o înţeleg din prima. Mintea ne este afectată de păcate, ca de o forţă a întunericului. Sfântul Serafim din Sarov zice că oamenii cred că trăiesc doar potrivit voii lor, dar nu este aşa. Sunt mai multe voinţe care îl călăuzesc pe om. Una este voia lui Dumnezeu, care îl călăuzeşte pe om la viaţa veşnică, o alta e voia satanei, care duce la pierzania veşnică, şi a treia este voia proprie, care, din cauza păcatelor, înclină mai mult spre cea a satanei decât spre cea a lui Dumnezeu. De aceea, scopul nostru aici este să înfrângem voia satanei şi să ne străduim să înclinăm tot mai mult spre voia lui Dumnezeu. Aşa învaţă, din cele mai vechi timpuri, Biserica Ortodoxă. Sfântul Antonie cel Mare a spus-o pentru prima dată în secolul al IV-lea.
Şi când am dat peste cuvintele acestea, mi-am dat seama de ce Ortodoxia a păzit acest duh al lui Hristos: pentru că ne întemeiem viaţa pe o altă realitate – cea pe care trebuie mai întâi să o făureşti înlăuntrul tău. Cum zice tot Sfântul Serafim: „Dobândeşte Duhul păcii, şi mii se vor mântui în jurul tău”. Fără El, nu te poţi mântui nici măcar pe tine, apăi pe alţii! Toţi guruşii, învăţătorii spirituali, sectele şi toate celelalte religii n-au acest Duh al păcii, pentru că nu-L au pe Hristos.
Unii v-ar putea replica că şi aceştia vorbesc despre spiritualitate. Mai ales în India, se vorbeşte atât de mult despre dragoste, despre înţelegerea lumii etc. Cum aţi ajuns la concluzia că toate acestea nu depăşesc măsura „omului firesc”?
Mă întrebam odată dacă este posibilă şi o altă mântuire, o altă salvare decât cea prin gândurile tale şi prin ideologia proprie. Şi am dat peste cuvintele Prorocului Isaia, care a trăit cu 750 de ani înainte de Hristos, dar L-a descris pe Mântuitorul: „Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei… El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El a fost pironit pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor” Isaia 53:2-6. Doar în creştinism găseşti aşa ceva! Însă ca să putem înţelege, trebuie să ne îndreptăm înspre Evanghelie şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Dacă ne bazăm doar pe noi şi pe mintea noastră, adesea sfârşim într-o sectă sau în altă religie…

            „Dacă vrei să scapi cu viaţă, nu te îndepărta de curtea Bisericii!”

Dar cum aţi ajuns, până la urmă, la Biserica Ortodoxă?
Toate căutările, toate învăţăturile astea mincinoase m-au epuizat. Eram rupt, pierdusem 25 de kilograme, şi soţia m-a cărat efectiv în spate ca să mă întâlnesc cu, zicea ea, o persoană interesantă: Părintele Anatolie (Berestov), care de curând s-a călugărit. Era pe atunci medic neuropatolog la Moscova – un important om de ştiinţă, un profesor. Mi-a zis: „Eşti gata să mori? Nu mai ai mult!”. I-am zis: „Nu, nu-s gata. Am părinţi în vârstă, şi sunt singurul lor fiu. Trebuie să-i îngrijesc, nu pot să mor înaintea lor!”. El îmi zice: „Bun, e un argument valid!”. „În al doilea rând”, zic eu, „am copii mici, trebuie să-i cresc înainte să mor”. El: „Un alt argument valid. Mai ai şi altele?”. „Da. În al treilea rând”, zic, „nu sunt încă bătrân. Nu ştiu, da’ cred c-ar trebui să mai trăiesc!”. „Nimeni nu poate şti asta”, îmi răspunde el, „poţi muri oricând. De asta o să-ţi dau un sfat. Dacă vrei să scapi cu viaţă, nu te îndepărta mai mult de cincizeci de metri de curtea Bisericii, şi vei scăpa. Dacă nu, vei muri. Dacă înţelegi ce-ţi spun, atunci poate te vei face bine. Dacă nu înţelegi, nimic nu te va putea ajuta”.
Şi, vă zic cu toată sinceritatea, de atunci nu m-am îndepărtat niciodată mai mult de cincizeci de metri de curtea Bisericii – deşi am mai avut căderi şi am mai trecut prin situaţii foarte dificile. Dar, cum zicea Sfântul Tihon din Zadonsk, oamenii greşesc atunci când cred că în Ortodoxie trăieşti din urcare în urcare. De cele mai multe ori trăieşti din cădere în cădere. Însă ceea ce contează nu e că oamenii mai şi cad; ce contează e că îşi găsesc puterea să se ridice, în loc să stea în mijlocul drumului şi să se plângă. Poţi să plângi, dar doar după ce te-ai pus iarăşi pe cale.
Ăsta e, pentru mine, cuvântul care mă călăuzeşte în viaţă – încerc mereu să stau pe cale, şi să merg totdeauna înainte.

            „Credeţi-mă că nu inventez nimic!”

Şi, pe această cale, aţi dat şi peste alte lucruri decât cele pe care acum le regretaţi?
Fericirea de a cunoaşte calea către Hristos este, fără îndoială, cea mai mare bucurie. Ştiţi, am văzut la viaţa mea multe lucruri frumoase din punct de vedere estetic. Am văzut munţi înalţi, mări şi oceane, locuri frumoase, mâncăruri bune, toate lucrurile de care se încântă tinerii. Însă fericirea de a face parte din Biserică nu se compară cu nimic. Fericirea e viaţa în Hristos, când vorbeşti mereu cu Dumnezeu, ştiind că oricând, orice ai face, Cineva e acolo pentru tine. Nu există aşa ceva în societăţile omeneşti. Poate doar foarte rar, într-un mediu creştin – fiindcă o astfel de viaţă nu este cu putinţă fără Hristos. Am înţeles asta. Şi am văzut atâtea minuni legate de asta…
Ne puteţi istorisi câteva?
Am văzut oameni care s-au vindecat de cancer… Sau Ivan, drogatul pe care l-am scăpat ducându-l într-una din mănăstirile din nord. Acum are familie şi copii. A devenit un om perfect normal. Era zdrobit, în pragul morţii, aşa că sora lui a venit să ne ceară să ne rugăm pentru el, ca să nu moartă în seara aceea. Sau Maşa, al cărei tată era pe moarte din cauza unei boli de inimă. S-a rugat pentru el toată noaptea, fiindcă a doua zi era programat la operaţie. Apoi doctorul a venit la noi. Beam un ceai, şi l-am întrebat: „Cum a decurs operaţia?”. „Nu pricep! Sunt un chirurg obişnuit. Fac doar operaţii banale. Nu mă lasă să operez mai des pe cord, aşa că nu-s foarte bun la aşa ceva. Însă de data asta am simţit că parcă o echipă întreagă lucra cu mine. Cineva mă ajuta şi-mi zicea ce să fac. Când începeam să fac ceva greşit, mâinile nu mă ascultau, ca şi cum le-ar fi controlat altcineva!”. În cele din urmă, pacientul a scăpat cu viaţă, deşi la început doctorii îi dădeau doar 5% şanse de supravieţuire. Sunt multe astfel de cazuri. E absurd ce spun unii, că minunile sunt inventate de Biserică ca să-i atragă pe necredincioşi. Am văzut toate astea dintr-o perspectivă nepărtinitoare. Le-am văzut cu ochii unui om care nu voia să creadă, dar nu putea să nu recunoască că minunile sunt reale.
Şi vreau să vă mai spun o minune. Tanti Rimma, mătuşa soţiei mele, fusese nevoită să se mute din Crimeea la Moscova, dar se confrunta cu o problemă care nu-şi afla rezolvare. I-am spus: „Să ştii că n-o să reuşeşti nimic până nu te duci la biserică. Totul se rezolvă la biserică. Aşa c-o să mergem la Liturghie şi apoi o să vorbeşti cu Părintele, să iei binecuvântare şi să-i ceri sfatul”. Zis şi făcut. Tanti Rimma mergea pentru prima dată la o slujbă, şi nu prea reuşea să fie atentă, dar a stat de la început până la sfârşit. Când i-a venit rândul să ia binecuvântare şi preotul i-a dat să sărute crucea (eu eram chiar în spate), a sărit dintr-odată ca electrocutată şi, dacă n-aş fi ţinut-o, ar fi căzut pe jos. Am întrebat-o: „Ce s-a întâmplat?!”. Mi-a zis: „Ştii, am văzut crucea, şi apoi un fulger de Lumină a ieşit din ea şi m-a trăznit în ochi – şi toate s-au umplut de Lumină. A fost aievea! Nu-i nici o nălucire, nici o închipuire. Eu sunt o persoană raţională, sunt fiziciană şi matematiciană, am fost directoare de şcoală, nu m-au preocupat niciodată lucrurile astea. Credeţi-mă că nu inventez nimic! Am văzut cu ochii mei cum m-a atins acea Lumină”. Le tot spunea asta tuturor. Am mers apoi la biserica Învierii de pe Bulevardul Brusov şi ne-am rugat la icoana făcătoare-de-minuni a Sfântului Spiridon al Trimithundei. Şi, la puţină vreme, problema cu apartamentul s-a rezolvat.
Slavă lui Dumnezeu că ne învredniceşte de astfel de dovezi ale purtării Sale de grijă! Vă mulţumim pentru tot ceea ce ne-aţi împărtăşit.

Interviu realizat de
Pr. Gheorghi Maksimov

Din seria de emisiuni TV
„Calea mea către Dumnezeu”

Traducere şi adaptare de Radu Hagiu

Leave a reply

required