Omul, în opinia psihologiei contemporane, este alcătuit din trei straturi: conştientul, subconştientul şi inconştientul.
În conştient, omul are toate cele pe care le înţelege, le simte şi le poate controla.
Mai jos de conştient este subconştientul, iar mai jos de subconştient este inconştientul. În subconştient şi în inconştient există mult conţinut, pe care omul nu-l cunoaşte, nu-l ştie.
După părerea psihologilor o zecime din om este conştient, iar nouă zecimi este subconştient şi inconştient. Îngăduiţi-mi să dau un exemplu, ca să putem înţelege aceasta. Închipuiţi-vă un pepene într-un lac. Pepenele pluteşte pe apă. Să considerăm că partea pepenelui care este afară din apă este o zecime, iar nouă zecimi este în apă. Acel o zecime se vede, în timp ce, cele nouă zecimi nu se văd.
Dacă vrem să vedem analogia în sufletul omului, doar o zecime din suflet alcătuieşte conştientul. Este ceea ce vedem, ceea ce ştim şi controlăm. Celelalte nouă zecimi din sufletul nostru sunt necunoscute. O parte, probabil trei zecimi, alcătuiesc subconştientul, care se află cu puţin mai jos de conştient, şi avem o vagă idee a cele ce se întâmplă acolo. Restul, de şase zecimi, alcătuiesc inconştientul, un subsol întunecat pe care nu-l cunoaştem deloc. Şi nu numai că ne este necunoscut. Acolo există mulţime de tendinţe lăuntrice. În adâncurile fiinţei noastre, au loc conflicte, au loc lupte, se fac strădanii de distrugere reciprocă, adică o tendinţă vrea să o distrugă pe cealaltă.
Şi toate acestea, deşi nu le cunoaştem – întrucât simt în adâncurile fiinţei noastre, în partea întunecată, în partea nevăzută, în ceea ce nu se observă – deşi sunt nevăzute, nearătate, totuşi le trăim. Ele simt înlăuntrul nostru, nu simt afară din noi. Deseori, tocmai aceste lucruri ascunse ne mână şi ne călăuzesc. Deseori, ele ne fac să vorbim într-un fel sau în altul, să ne comportăm într-un fel sau în altul, să luăm o poziţie sau alta.
Am vorbit mai înainte despre mamă, care, atunci când copiii scriu, nu este atentă la literele corecte, ci la cele greşite. Ea crede că procedând astfel face o treabă bună în ceasul acela. Trebuie să afirmăm că mama aceasta crede că-i este de folos fiului său, că lucrează şi se luptă pentru binele lui. Aşa crede, aşa gândeşte şi de aceea acţionează în felul acesta. În profunzime există ceva, care nu este cunoscut de ea. Dar fie că ştie, fie că nu, acest lucru există şi acesta o împinge să vadă literele strâmbe, în loc să le vadă pe cele bune; să vadă ortografia incorectă în loc să o vadă pe cea corectă, care există. Există ceva în adâncul sufletului său care acţionează, fără ca ea să ştie, şi care o împinge încolo sau încoace.
În fiecare om există această parte a fiinţei sale, care este şi cea mai mare, nevăzută, necunoscută şi care-l împinge şi-l impulsionează pe om.

                        Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Te cunoşti pe tine însuţi?, Editura Bizantină, Bucureşti 2008, pp. 19-22

Leave a reply

required