În anul mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineaţă de martie, s-au auzit nişte strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani. Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată ţipete sălbatice şi să facă diferite mişcări ciudate, aşa cum fac cei care sunt cuprinşi de înrâurirea diavolească. Sărmanul cioban şi femeia lui nu mai ştiau ce să facă. „Bre, Ioane, ce ai? Ce ai păţit?”, îl întrebau, dar copilul nu putea să le răspundă la întrebări, ci continuă să facă nebuniile lui. „O, ceas rău!”, a început ciobanul să strige. „Ah, copilul meu! Vai, nenorocitul de mine, ce am păţit!”.
Într-o astfel de stare de tulburare şi nemăsurată mâhnire şi-a adus aminte de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul şi îndată l-a luat pe copil şi a pornit spre biserică, ca să-l ducă înaintea icoanei Sfântului. Însă, cu cât înaintau şi se apropiau de biserică, cu atât copilul, aflat sub lucrarea demonului, se sălbăticea, striga, se împotrivea să meargă spre biserică, se trăgea înapoi aşa încât, la un moment dat, scăpând din mâinile tatălui său, a luat-o la fugă. Dar tatăl lui a alergat mai repede şi, prinzându-l, l-a adus înapoi.
Între timp, monahii de pe balcon urmăreau tragica scenă dintre tată şi fiu. Apoi au coborât şi, luându-i pe tată şi pe copil, i-au dus în biserică şi l-au pus pe copil înaintea sfintei icoane. Erau mâhniţi pentru copil, dar mai mult pentru faptul că nu exista acolo niciun preot care să-i citească exorcismele, aşa cum se obişnuieşte în astfel de situaţii.
După ce au trecut cinci minute de tăcere, monahul cel mai tânăr a spus:
Frate, de vreme ce nu avem preot, dacă vrei, hai să cântăm singuri un paraclis la Sfântul Ioan, căci puterea lui este mare. Şi, să se facă ce va binevoi el.
Celălalt monah a fost de acord şi au început paraclisul. Copilul a fost cuprins de nelinişte şi a început să se tăvălească pe plăcile de piatră ale bisericii. Ciobanul devenise alb ca varul şi inima i se zdrobise cu totul. Totuşi, se ruga în taină Sfântului Ioan, ca să facă milă cu el.
Paraclisul se apropia de sfârşit. Când a început cântarea a şaptea, copilul s-a liniştit. Când au terminat cântarea a opta, copilul s-a ridicat şi a stat în picioare înaintea icoanei, cu multă smerenie. La sfârşitul paraclisului, copilul era cu totul sănătos, spre nespusa bucurie şi uimire a celor care erau de față. După ce copilul, părinţii lui şi cei de față s-au închinat Sfântului Ioan până la pământ, au plecat bucurându-se împreună cu tatăl copilului.
Datorită credinţei şi evlaviei sale faţă de Sfântul Ioan Botezătorul, ciobanul a izbutit să dobândească vindecarea copilului său.

                                                                                  Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, Editura Evanghelismos 2012

Posted in: Articole.
Last Modified: februarie 6, 2018

Leave a reply

required