În Joia Mare încep cele trei zile de Patimi ale Domnului, care constituie şi finalul Triodului. În ziua aceasta săvârşim pomenirea a patru evenimente: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, rugăciunea cea mai presus de fire a Domnului către Tatăl şi trădarea lui Iuda.
Domnul, învățându-i în practică pe ucenicii Săi smerita cugetare, le-a spălat picioarele. Între ei era şi Iuda, care n-a fost mişcat de smerenia învăţătorului său, ci a rămas întărit la inimă şi hotărât să făptuiască trădarea. Stăpânul universului a coborât făcând pe robul oamenilor, pe slujitorul lor, pe cel mai mic dintre ei. Fapta Lui are mare profunzime pe plan duhovnicesc, antropologic şi social. Ne-a învăţat să avem smerenie sinceră, nu falsă şi prefăcută. Căci cei care au smerenie mincinoasă, după Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt mai răi decât cei mândri. O altă logică ciudată domină aici: Cel care vrea să fie primul să prefere a fi ultimul. Cine preferă astăzi să fie cel din urmă? Cine-l cinsteşte pe cel mărunt? Reclamele de astăzi îi prezintă pe campioni, pe protagonişti, pe cei dintâi, pe cei mari. Cine se apleacă spre săracii care n-au cerşit niciodată, ci au răbdat lipsurile slăvindu-L pe Dumnezeu? Cine vorbeşte despre cel bolnav de ani de zile, care-şi păstrează zâmbetul şi nu spune doar formal „slavă Domnului“? Ce atitudine bizară, ce logică stranie! Cine ar refuza rangurile înalte când astăzi toţi le caută în mod stresant şi stăruitor? Nu cumva prin cugetul lipsit de smerenie şi prin ambiţiile exagerate Îl trădăm pe Hristos înainte de Iuda, de vreme ce sfânta spălare a picioarelor nu ne-a curăţit încă mintea?
După spălarea picioarelor a urmat Cina cea de Taină, în timpul căreia a avut loc predarea înfricoşătoarei Taine a Euharistiei, prima Sfântă Liturghie. Fiecare Sfântă Liturghie care se săvârşeşte în bisericile ortodoxe este aceeaşi şi neschimbată cu cea care a fost săvârşită de Hristos în timpul Cinei celei de Taină. Ne-a poruncit să făptuim slujba Cinstitelor Daruri întru pomenirea Lui. Împărtăşirea noastră din Potirul Vieţii ne face să ne unim fiinţial cu El şi să intrăm în Împărăţia Sa cerească. Condiţia este participarea noastră la Sfânta Euharistie. E neapărat necesară pregătirea conştiincioasă. Să ne însuşim mai întâi duhul spălării picioarelor. Spălarea nu a picioarelor, ci a inimii, trecând prin albia Spovedaniei, prin făptuirea postului şi a rugăciunilor Bisericii, dobândind cugetul smereniei autentice, a iubirii curate şi a pocăinţei sincere. Altminteri vom primi Cinstitele Daruri aşa cum le-a primit Iuda, dar vom continua nestingheriţi lucrările noastre viclene.
După Cină Hristos a plecat împreună cu ucenicii Lui pe Muntele Măslinilor, la Ghetsimani, pentru a se ruga. Este vorba de minunata rugăciune arhierească unde Hristos se tulbură în faţa trădării, a jertfei pe Cruce şi a morţii. Se roagă sincer, din inimă, cu blândeţe, pentru Sine ca om, pentru Apostoli, pentru cei ce vor crede în El. Hristos exprimă firea Lui dumnezeiască stăpânitoare şi atotputernică şi totodată firea omenească, care este greu încercată. Această rugăciune a lui Iisus constituie un izvor nesecat de sensuri teologice profunde. Despre fiecare stih al ei se poate vorbi ceasuri şi zile întregi. Această rugăciune a ajutat semnificativ la formularea dogmei hristologice. Purtarea de grijă a Domnului pentru iubiţii lui ucenici este emoţionantă. Ei sunt cei care au crezut în El fără să-L cunoască bine, care le-au lăsat pe toate şi L-au urmat cu bunăvoinţă, care s-au ostenit vreme de trei ani împreună cu el, suportând curiozitatea mulţimilor şi îndărătnicia şi vicleniile fariseilor. Evanghelistul Ioan, ucenicul preaiubit al lui Hristos, primul teolog al Bisericii, descrie această rugăciune negrăită a iubirii extatice, insuflate de sus, jertfelnice, măreţe şi profunde, umbrită de o tristeţe: starea înfricoşătoare în care ajunsese „fiul pierzării”, jalnicul Iuda.
Vânzarea Învăţătorului său către arhierei a fost plătită cu treizeci de arginţi. Acesta era preţul pentru Cel nepreţuit, pe care l-a primit ucenicul cel viclean şi iubitor de arginţi. E vorba cu adevărat de o persoană deosebit de jalnică. Unii l-au considerat victimă a planului dumnezeiesc: că a fost predestinat la pieire şi că nu putea schimba cu nimic această predestinare a lui. Această percepţie este total greşită. Dumnezeu, ca Atotcunoscător, cunoaşte dinainte, dar niciodată nu predetermină. El ne-a dat preţiosul liber-arbitru, voia cea cu desăvârşire liberă. El nu poate, dacă putem spune aşa, să se implice în voia noastră liberă, să ne silească să facem ceva. Respectă în chip uimitor libera alegere a omului. Ne lasă chiar să ne lepădăm de El. Nu ne limitează niciodată în mod tiranic, şi ca Dumnezeu al iubirii n-ar putea să folosească un om ducându-l la pieire. Marele scriitor creştin Dostoievski spune că nu merită să avem o pace universală întemeiată pe sângele vărsat al unui copil nevinovat. Sfinţii Părinţi susţin că doar prin bine va veni binele, şi niciodată prin rău. Alţi oameni se miră că Prea-înţeleptul şi Atotştiutorul Dumnezeu şi l-a făcut ucenic pe viitorul vânzător al Lui. Hristos l-a făcut ucenicul Său pentru că merita şi putea să devină ucenic, n-a vrut să-l nedreptăţească câtuşi de puţin, avea aceleaşi opţiuni ca şi ceilalţi Sfinţi Apostoli. I-a încredinţat şi vistieria. Iuda a fost orbit însă de patima iubirii de arginţi. Această boală l-a întunecat, l-a înrobit de tot, l-a condus la crunta trădare. Şi Petru a păcătuit, s-a lepădat de învăţătorul Lui de frică în faţa slujnicei, înainte de al treilea cântat al cocoşilor, însă după aceea a plâns amarnic, s-a pocăit şi a fost iertat.
Iuda este o persoană cumplit de jalnică, fraţii mei. Vreme de trei ani a auzit învăţături despre virtuţile dumnezeieşti şi patimile urâte de Dumnezeu, despre strângerea cu sârguinţă a virtuţilor şi omorârea stăruitoare a patimilor, despre iubirea sărăciei şi iubirea de oameni şi despre alungarea iubirii de arginţi, de plăceri trupeşti şi de slavă deşartă. A văzut multe minuni, damblagiţi care umblau, orbi care vedeau, morţi care înviau. Cu puţin înainte Hristos i-a spălat picioarele, l-a ospătat, nu l-a lipsit de nicio binecuvântare. Dar el a ales calea noroioasă a egoismului, drumul izolării, viclenia cumplitei trădări. A rămas până la capăt lipsit de emoţii, de conştiinţă, de pocăinţă. Sinuciderea lui arată deznădejdea neîngăduită în care căzuse. Ultima faptă a alegerilor lui laşe, greşite şi amarnice.

                                                        Monahul Moise Aghioritul, Tăcerea cea bine grăitoare, Editura Egumeniţa, 2016

Posted in: Articole.
Last Modified: aprilie 13, 2017

Leave a reply

required