Dacă lipsa vederii trupeşti este o excepţie, lipsa vederii sufleteşti parcă este regulă generală!
Este important de ştiut că mai ales două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie într-adevăr cu lumină sufletească. Să vadă pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Să nu vă-nchipuiţi că cineva care vede pe Dumnezeu, îşi ridică ochii spre cer şi-L vede pe Dumnezeu undeva în nori, sau undeva în Soare, sau undeva în stele, sau undeva în Lună, sau ca o umbră, sau ca ştiu eu ce, cum vin unii şi spun: „Părinte, eu am văzut pe Domnul Hristos cum Îl vedem în icoane ş.a.” Nu-i vorba de aşa ceva.
Pe Dumnezeu Îl vezi atunci când ştii că nu-L poţi vedea! Şi mai trebuie să vedem ceva. Ce? Păcatele noastre. Cine nu-şi vede păcatele încă nu a văzut ce trebuie să vadă!
În Pateric se spune că un frate l-a întrebat pe un părinte: „Ce zici părinte de cei care au vedenii cu îngeri?” Şi părintele a zis: „Frate, eu îi fericesc pe aceia care îşi văd păcatele lor.” Cine îşi vede păcatele? Numai acela le vede care nu ia aminte la păcatele altora. Acelaşi vede păcatele care ştie că el este păcătos şi nu alţii-s păcătoşi, sau acela care ştie că mai sunt şi alţi păcătoşi, dar nu ia aminte la păcatele altora, ci ia aminte la păcatele sale.

                                                      Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 172

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.