“Este necesar să vorbim, cu privire la Tradiţie, despre paternitatea în Dumnezeu şi despre ascultarea duhovnicească; cu privire la rugăciune şi în mod deosebit cu privire la rugăciunea neîncetată, este necesar să vorbim despre dragoste şi despre prietenie. Iată fundamentul divin al tuturor lucrurilor şi în special, al rugăciunii noastre. Aceasta este o opinie care pare banală şi depăşită. Cine îndrăzneşte astăzi să mai vorbească despre prietenie? Cine îndrăzneşte astăzi să mai creadă încă în dragoste şi în prietenie, când şi una şi cealaltă au fost atât de des batjocorite şi parodiate? Creştinul este acela care îndrăzneşte să creadă în iubire şi în atotputernicia ei dumnezeiască.
Ascultarea poate fi privită din prisma paternităţii. Ea mai poate fi privită, de asemenea, şi din punct de vedere al frăţietăţii. Trăind împreună, raporturile de paternitate se transformă în raporturi de frăţietate. O prietenie frăţească se formează în comunitatea monastică sau familială, expresie veritabilă a iubirii trinitare, în care nu există nici o inegalitate, ci raporturi sfinte şi sfinţite şi, aşa cum a arătat Hristos, slujire reciprocă. Ceea ce pune bazele vieţii în comunitate, ca o condiţie trinitară a rugăciunii creştine, este viaţa în Hristos, asemănarea care există între unii şi alţii, între cei care trăiesc în Hristos, dragostea comună pentru Hristos.
“Prietenia adevărată şi de nezdruncinat creşte o dată cu desăvârşirea şi virtutea împreunate a doi prieteni; odată format, nodul sau nu mai poate fi rupt nici de mulţimea dorinţelor, nici de lupta voinţelor contrare “, spune Sfântul Ioan Casian. Hristos însuşi a spus ucenicilor Săi:, Voi sunteţi prietenii mei” (Ioan 15, 14). Iar lui Iuda el îi spune:, Prietene…”.
Prietenia constă în consensul şi supunerea reciprocă a voinţelor. “Cât de plăcut lucru este un prieten adevărat”, spunea Montaigne. Iată acum ce este bun şi frumos, decât numai a locui fraţii împreună (Ps.132,1), spune psalmistul. “Doamne, bine este să fim noi aici “, împreună, în lumină, spune Apostolul Petru (Matei 17,4). Aici este prietenia lui Hristos, dragostea în Hristos; voinţele individuale se supun unele altora, în lumina dumnezeiască, până la a ajunge o voinţă unică – o singură inimă, un singur suflet…, Domnul este Cel care îi pune să locuiască în aceeaşi casă pe cei care au acelaşi duh “, mai spune Sfântul Ioan Casian, cel care are o viziune neîntrecută asupra acestui subiect.
Nu este vorba numai de o aceeaşi virtute, de un consens sau de o supunere reciprocă a voinţelor, ci de un duh comun. Nu Persoana Sfântului Duh, ci energiile Lui constituie duhul acesta comun, această respiraţie comună. Apostolul numeşte această, împărtăşire a Sfântului Duh” sau, părtăşie în Sfântul Duh”. Nu afinităţile psihologice, intelectuale sau trupeşti predomină, ci un suflu de viaţă care vine de la Tatăl, însufleţeşte pe fiii Săi şi îi înfrăţeşte: harisma iubirii.
Totuşi, această dragoste nu poate să reziste decât între aceia care au acelaşi scop şi care se înţeleg. Ei trebuie să se pună de acord pentru ca acest suflu să circule de la unul la altul, ca într-o unitate., Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Matei 18,20). Conducând la o viaţă unică, buna-întelegere dintre fraţi realizează adevărata viaţă în Hristos. Pentru a ajunge aici, se impune mortificarea propriei voinţe. Dacă nu accepţi să fii golit de voinţa individuală, nu poţi cunoaşte nimic despre Dumnezeu, în care nu există decât o singură voinţă a Celor trei Persoane. Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh au o singură voinţă, şi, de aceea, Îi uneşte un singur suflu. Golirea de propria voinţă este condiţia inevitabilă a vieţii în comunitate şi deci a rugăciunii, căci nu există rugăciune adevărată decât cea trinitară. Rugăciunea individuală nu este o rugăciune creştină. Sihastrul se roagă în Biserică.
“Ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Ps.132,1). Dar la ce serveşte să trăim în aceeaşi locuinţă dacă modul de viaţă şi idealul ne despart? Nu contează existenţa geografică în aceeaşi parohie, aceeaşi mănăstire sau sub acelaşi acoperiş, ci păstrarea unui spirit şi a unei conduite unitare. Voinţa, scopul, idealul comun – iată ce face posibilă harisma prieteniei.
Pentru a putea realiza acest mediu divino-uman, al celor ce trăiesc în Hristos, mediu indispensabil rugăciunii, Tatăl nostru “, Părinţii dau câteva sfaturi înţelepte pe care ni le transmite Sfântul Ioan Casian.
Prima regulă constă în a nu prefera niciodată bunurile materiale afecţiunii unui prieten.
A doua regulă este de a nu prefera voinţa noastră individuală voinţei prietenului nostru.
A treia regulă constă în a avea în vedere, înainte de toate, binele păcii şi al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
A patra regulă este de a urî mânia. Mânia este considerată de Părinţi ca un flagel al omenirii. Ea îl desparte pe om de Dumnezeu, de el însuşi şi de fraţii săi. Nu există nici un motiv, drept sau nedrept, care să justifice mânia (Efes. 4,31).
A cincea regulă cere să cauţi să potoleşti mânia pe care fratele nostru o are împotriva noastră. Ura faţă de mânie merge până la a ura mânia fratelui, mai ales dacă noi suntem cauza ei. Acesta este preceptul împăcării frăţeşti. Dacă-l văd pe fratele meu mânios din cauza mea, eu ştiu că el se îndreaptă spre pierzanie; fiind mânios, el se rupe de comuniunea cu Dumnezeu. Iar dacă eu sunt de vină, pe drept sau pe nedrept, de această mânie, nu pot rămâne liniştit şi, nefiind liniştit, nu pot să mă rog.
A şasea regulă este gândul la moarte. Dacă în fiecare zi când ne despărţim am gândi aşa:, Este, poate, pentru ultima oară când ne vedem “, am fi extrem de atenţi, prevenitori şi nu ne-am permite niciodată să ne despărţim fără să ne fi iertat în totalitate., Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efes. 4,26).
Aceste reguli stau la baza prieteniei frăţeşti, a prieteniei şi iubirii lui Dumnezeu. Acestea sunt principiile tradiţionale ale întregii vieţi comunitare, ale oricărei forme de asociere umană după Evanghelie. Ele sunt conduse, în principal, de spiritul de supunere, care caută voinţa unică şi duhul comun., Inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut erau una “se spune în Faptele Apostolilor (4,27). Pentru a ajunge acolo, la acest ideal de viaţa comunitară, în cuplu, în mănăstire, între prieteni, ar trebui să nu pot dormi dacă fratele meu ar avea ceva împotriva mea; aceasta ar trebui să mă ţină treaz. De abia atunci grija pentru fratele meu va deveni mai mare decât cea pentru mine însumi; iar eu nu voi mai fi robul propriei mele voinţe, ci a aceleia a fratelui meu. (voinţa individuală a fratelui o sting prin neîmpotrivire, iar voinţa naturală, proprie fiinţei umane, care ne conduce la supunerea faţă de Dumnezeu, o slujim cu bucurie, încurajând-o, îndemnând-o, întreţinând-o, ajutând-o, sprijinind-o. Întărind-o, susţinând-o prin dăruire de sine în dragoste).
Sfântul Apostol Pavel spune că este bine să trecem de la robia păcatului la robia lui Hristos. Începutul vieţii noastre creştineşti este o robie, în care se schimbă stăpânul. Creştinul începe să-l imite pe Hristos, Care, vorbind în numele nostru a spus:, Eu nu am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6,38). Ceea ce spune Hristos despre raporturile Sale cu Tatăl Său se aplică şi frăţietăţii în Dumnezeu. Paternitatea lui Dumnezeu sfârşeşte prin a se manifesta prin frăţietate; pentru că imaginea trinitară este imaginea unor persoane egale, şi nu echivalente sau care se pot schimba între ele. Un părinte adevărat sfârşeşte prin a fi simţit ca un frate, ca fiind egal, şi nu ca fiind un superior. Ca şi în taina Înălţării la cer a lui Hristos, ucenicul este aşezat în dreapta părintelui, semn de egalitate în moştenirea duhovnicească. În Sfânta Treime, nu există inferior sau superior. Numai în umanitatea Sa, Hristos se aşează într-o poziţie inferioară Tatălui. Dar El este slăvit la dreapta Tatălui ca egal al Acestuia şi al Duhului. Astfel, supunerea începe în inegalitate şi se desăvârşeşte în egalitatea persoanelor unite, în suspunerea din iubire care pune în evidenţă o voinţă unică.
O ultimă învăţătură, care confirmă pe celelalte, vine să susţină jugul ascultării: a te încrede mai mult în judecata fratelui tău decât în propria ta judecată. Judecata fratelui său a prietenului este luată drept criteriu superior opiniei noastre individuale. Este verificarea frăţească; dacă dorim să facem ceva care pare bun, cerem şi părerea fratelui. Acordăm importanţă celor spuse de el, ne încredem în judecată lui; ţinem seama de părerea lui pentru a aproba sau dezaproba propriile idei; manifestăm atunci smerenia unei inimi pline de blândeţe, credincioasă acestor cuvinte ale Evangheliei:, Nu precum voiesc eu, ci precum voieşti tu.” (Matei 26, 39).
Preferinţa pentru voia fratelui vine din Evanghelie. Este comentariul lui Hristos Însuşi:, Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii “(Ioan 13,35). Aceasta prietenie, această legătură în Hristos, această dragoste constituie semnul distinctiv al Bisericii, al comunităţii celor botezaţi. Ea este supunerea faţă de voia celuilalt, ascultarea reciprocă între fraţi. Ea este cea care conferă originalitate comunităţii creştine şi astfel ea poate fi recunoscută. De la ea îşi trage rugăciunea creştină întreaga putere.
Punctul culminant al acestei legături este Taina Sfintei Împărtăşanii. Dacă lipseşte ascultarea reciprocă, comuniunea euharistică adevărată nu se poate realiza. Nu poate să existe comuniune decât în Biserica adevărată, unde există darul ascultării reciproce. Nu putem oferi darurile duhovniceşti ale rugăciunii noastre dacă nu am făcut să dispară tristeţea, oricare ar fi cauza ei, din sufletul fraţilor noştri, reparând nedreptăţile cu dragoste. Eu nu voi putea să mă rog Tatălui dacă l-am supărat pe fratele meu. Nici nu voi putea să mă rog atunci când sunt mânios. Rugăciunea nu se va ridica de la mine. Căci cum, oare, mi-ar putea da Tatăl darul de a mă ruga Lui, dacă eu îi dispreţuiesc pe cei pe care El mi i-a dat ca fraţi întru El?, Mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5,24.)
Ascultarea reciprocă este ca o roată de foc al dragostei unuia faţă de altul. Ea se înţelege prin cuvântul:, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filipeni 2,3).
Puterea şi îndreptăţirea de a ne exprima părerea o găsim în cinstea care ne-o acordă fraţii, atunci când, în nevoia lor, caută la noi cu nădejde, investindu-ne astfel cu încrederea lor. Dar odată ce ne exprimăm părerea, ne golim de noi înşine, dăruind binele nostru atât cât este, fără rezerve, în întregime, cu toată râvnă, spre a-i folosi pe fraţi. Goliţi astfel de noi înşine, privim la rândul nostru cu nădejde la fraţii noştri, crezând că cuvântul nostru spus cu dragoste vă rodi atât cât Dumnezeu va voi. Privind la fraţii noştri, ne golim de cinstea primită şi le-o dăm la rândul nostru întreagă înapoi, dăruindu-le toată încrederea şi nădejdea noastră”.

                        Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Rugaţi-vă neîncetat, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR

Leave a reply

required