Uneori, lupta pentru mântuire poate să fie foarte simplă şi uşoară; alteori foarte grea, supraomenească. Cu siguranţă, este mai bine să nu păcătuim. Dar dacă pocăinţa arde ca o flacără, poate să refacă o viaţă trăită în păcate.
Trebuie să păstrăm duhul pocăinţei toată viaţa noastră, până la sfârşitul ei. Pocăinţa este temelia întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti. Simţirea, intuirea prezenţei păcatului pot să devină atât de intense în noi, încât să dea naştere unei adevărate pocăinţe.
Putem să plângem ore în şir, săptămâni, ani de-a rândul până ce fiinţa noastră este refăcută în întregime prin cuvântul lui Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui, şi, mai ales, prin harul Duhului Sfânt. Această transformare a fiinţei noastre, după căderea în păcat a lui Adam, cere multă nevoinţă şi mult timp.
Pocăinţa nu are limite pe pământ, pentru că încetarea ei ar însemna că am devenit întru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mică îndepărtare a noastră de Hristos implică o pocăinţă profundă. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Această rugăciune arată depărtarea pe care o simţim între Hristos, Fiinţa absolută şi noi înşine. „Dacă nu vom fi cu adevărat asemenea Domnului, cum vom putea trăi cu El în veşnicie?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca şi pentru noi, este imposibil. Nu ne rămâne decât răbdarea.
Singuri, oamenii nu pot să înţeleagă când păcătuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus şi Duhul Sfânt le-o descoperă. În Rai, când Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat să fie învinovăţit: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat (Facere 3, 12). Să ne străduim să nu-L învinuim pe Dumnezeu.
În lucrurile mărunte, în faptele simple, să încercăm a avea următoarea atitudine interioară: „refuz voinţa sângelui meu căzut şi vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu”.
Dacă Dumnezeu există, recunosc că toate patimile se nasc din mine, nu din El. Dacă voi păstra această atitudine, Dumnezeu îmi va da duhul pocăinţei.
Doar lumina divină, atunci când străluceşte în noi, ne permite să ne vedem păcatele. Prin rugăciune, puţin câte puţin, inima noastră începe să înţeleagă influenţele duhurilor care umplu văzduhul. În loc să înaintăm duhovniceşte, vedem cu o fineţe mereu crescândă patimile care ne stăpânesc. În mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar dacă nu am văzut încă lumina necreată a Duhului Sfânt, datorită prezenţei ei, ne vedem păcatele.
Nu putem ajunge la rugăciune curată decât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, adică curăţindu-ne de orice patimă, devenim treptat capabili să intrăm în lumina divină. Calea care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu trece, înainte de toate, prin credinţă, iubire faţă de Hristos şi pocăinţă.
Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinţei. Plângeţi-vă păcatele, plângeţi, pentru ca inima voastră să nu se împietrească.
Lucrul cel mai important este să ne păstrăm mereu sentimentul nimicniciei noastre faţă de Dumnezeu. Atunci simţim o tensiune permanentă între învinovăţirea noastră şi dragostea lui Hristos, între pocăinţă şi nădejde în mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim că suntem atât de departe de Dumnezeu pe care Îl iubim, pe de alta, această suferinţă şi această dragoste acţionează asupra noastră ca un foc interior şi ne împing cu putere spre Dumnezeu. Această tensiune şi-a găsit expresia cea mai vie în cuvântul lui Hristos adresat „Stareţului ” Siluan: Ţine mintea ta în iad şi nu deznădajdui. Acest cuvânt poate stârni fiori, panică, teamă, dar nu trebuie să ne copleşească. El constituie principiul fundamental al vieţii noastre în Hristos.
Nu trebuie să pretindem că putem repeta experienţa Sfinţilor Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov. În viaţa duhovnicească nu există aceeaşi repetare de viaţă, exactă, identică, ci una analoagă în duh, în starea pe care o presupune expresia: Ţine mintea ta în iad şi nu deznădajdui.
Niciodată nu trebuie să ne comparăm cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de neînsemnat ar fi, este mare înaintea Celui veşnic; Dumnezeu stabileşte cu fiecare fiinţă umană o relaţie unică de prietenie.
De ce urmările neascultării lui Adam sunt atât de grave? De ce, în lumea aceasta, viaţa duhovnicească în Hristos ia forma tragică a unei lupte corp la corp cu moartea? De ce creaţia lui Dumnezeu este legată de moarte, de această luptă plină de suferinţe? De ce creaţia nu duce în mod armonios la desăvârşirea fiinţei umane ca chip a lui Dumnezeu? De ce trebuie să lupt eu împotriva lucrurilor care mă ucid fără să am putere asupra lor? Nu înţeleg! În măsura în care Hristos şi Duhul Sfânt sunt, pentru mine, soluţia tuturor problemelor care mă depăşesc, trăiesc în nepăsare faţă de multe lucruri. Hristos este temelia vieţii mele. Felul Său de a se comporta mă atrage. Nu înţeleg ce a spus, dar ceea ce a spus îmi este suficient. Voi înţelege când voi pleca din această lume în viaţa de dincolo.
De ce amintirea Grădinii Ghetsimani şi a Golgotei sunt necesare pentru mântuire? Lupta lui Hristos cu lumea este cu totul neînţeleasă.
Când vedem suferinţele a milioane de oameni, nu putem să rămânem nepăsători. Cum putem să-i ajutăm? Din punct de vedere creştinesc, această tragedie de pe pământ este urmarea neascultării. Adam a râvnit la îndumnezeire, la viaţa veşnică, rupând legătura cu Tatăl şi Creatorul său. Hristos-Omul, primul în istoria lumii, S-a suit pe Golgota; a ales moartea pe cruce pentru a dezlega acest blestem. A te hotărî să-L urmezi înseamnă a te expune la suferinţă. Este inevitabil! În măsura în care suntem, de la crearea lumii, un mădular din imensul trup al umanităţii, însufleţiţi de viaţa cosmică ce ne străbate, trăim tragedia umanităţii ca pe propria noastră nenorocire.
Când citim Sfânta Evanghelie, rămânem impresionaţi de reacţiile lui Hristos faţă de ceea ce se petrece în jurul Său. Atunci când Iuda merge să-L trădeze, Iisus îi spune: Astăzi, Fiul Omului S-a preamărit. La fiecare Liturghie, noi prăznuim acel moment şi îl repetăm în conştiinţa noastră. Dacă o putere vrăjmaşă vrea să ne ucidă, vom fi noi înşine în stare să spunem: Astăzi eu m-am slăvit şi Dumnezeu S-a preamărit prin mine? Cunoaşteţi toţi această istorie; ea este însăşi sensul vieţii noastre de fiecare zi.
Sunt multe aspecte foarte subtile şi interesante în viaţa duhovnicească. Dar nu le vom cunoaşte dacă ne vom opri la nevoinţe exterioare. Pentru a ne schimba viaţa este necesară o asceză, să ne învăţăm a ne muta mintea de la lucrurile trecătoare şi pătimaşe către Dumnezeu. Astfel, viaţa noastră poate să devină foarte interesantă, chiar dacă este mereu legată de un efort dureros. Nu trebuie să încercăm să evităm această suferinţă. Să o trăim! Căci prin ea se exprimă dorinţa noastră de a-L urma pe Hristos.
Este foarte greu să exprimăm ceea ce vor să spună cuvintele luaţi-vă crucea şi urmaţi-Mă. Când ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos, trebuie să ne gândim că este vorba de iubirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt în această lume suferindă.
Dacă n-ar fi înviere, creştinii ar fi cei mai de plâns din lume, spune Sfântul Apostol Pavel. De ce? Pentru că, în această lume, iubirea lui Hristos este întotdeauna răstignită. Viaţa noastră va fi o suferinţă continuă, până când întreaga lume va fi mântuită.
Devenim creştini pentru că Dumnezeu este iubire şi nu pentru că aceasta ne ajută să facem o carieră pământească. În viaţa creştină nu suntem fericiţi decât datorită lui Hristos, Care ne încredinţează prin conştiinţa că El este Adevărul, şi nu pentru alt motiv.
Într-o zi, un pelerin aflat în Muntele Athos a pus această întrebare mai multor stareţi: „Ce este cel mai important în viaţa noastră?”. De fiecare dată i s-a răspuns: „Dragostea divină; să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru”. El a spus: „N-am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce să fac?”. Apoi, în sinea lui, a hotărât: „Voi trăi în aşa fel ca şi cum aş avea această dragoste”. Treizeci de ani mai târziu, Duhul Sfânt i-a dăruit darul iubirii. În mod inevitabil, vor fi ore, săptămâni, ani în şir, în care vom trăi fără să simţim lucrarea Duhului Sfânt în noi. Sunt perioade importante în care ni se oferă prilejul să ne mărturisim statornicia dragostei noastre pentru Hrisos.
Chiar dacă nu percepem lucrarea harului, trebuie să trăim ca şi cum Duhul Sfânt ar fi în noi. “Stareţul“ Siluan gândea că dacă păzim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul când harul se va face cunoscut şi va rămâne mereu în noi. Este inutil să ne grăbim. Unii părinţi de la Muntele Athos n-au primit harul şi nu L-au cunoscut pe Dumnezeu decât abia după patruzeci de ani de nevoinţe şi, uneori chiar mai mult, tocmai înaintea sfârşitului lor.
La început harul ne învaţă, provoacă în noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. Întotdeauna cu noi, Duhul Sfânt ne face să fim binevoitori faţă de semeni. Este o atitudine normală, naturală. Dar această stare nu durează mult. Într-o zi, pe nesimţite, harul ne va părăsi sub această formă tangibilă. Începe o a doua perioadă dificilă cu această întrebare: “Cum să trăim fără har?”. Trebuie să continuăm să acţionăm ca şi cum Duhul Sfânt ar fi cu noi, să încercăm să păstrăm aceeaşi stare sufletească în care, prin har, am dobândit anumite atitudini faţă de fratele şi de sora noastră. Trebuie să ne silim. Acelaşi lucru este cu rugăciunea. La început, este ca o stare naturală. Ne rugăm cu uşurinţă; rugăciunea ţâşneşte din inimă. Când Duhul Sfânt ne părăseşte, trebuie să ne silim să ne rugăm ca înainte, când aveam harul: din toată fiinţa, din toată inima, cu toată mintea şi chiar cu tot trupul nostru.

                                                                                           Arhimandrit Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea

Leave a reply

required