În vremea noastră foarte puţini oameni trăiesc după voia lui Dumnezeu. Majoritatea sunt indiferenţi sau se află într-o deplină necunoştinţă. Din păcate, situaţia e gravă din punct de vedere duhovnicesc şi clericii îşi fac probleme cum vor putea să se apropie de oameni şi să le vorbească despre Mântuitorul Hristos. În această lucrare nu este nevoie de înţelepciune lumească, nici de harisme extraordinare. Harismele nu sunt rele în sine, dar nici necesare. Dacă există, este bine. Iar dacă nu există, nu trebuie să ne neliniştim.
Cheia succesului se află altundeva. Clericii, dar şi mirenii care au conştiinţa misiunii lor creştine, trebuie să îi pregătească pe oameni, aşa cum a făcut şi Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta îi pregătea pe oameni să Îl primească pe Hristos, prin predica lui, care cuprindea o singură frază: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor”.
Ce însemna acest lucru? Trebuiau să îşi schimbe comportamentul, gândurile şi modul de viaţă. Pentru că numai astfel ar fi putut să preţuiască ceea ce aducea Hristos, adică viaţă cerească, o viziune diferită asupra vieţii pământeşti şi o speranţă în viaţa veşnică şi fericită.
Pocăinţa nu este ceva teoretic, un simplu cuvânt, care nu implică durere, ci ceva practic, cu roade, pe care omul le simte. Cuvântul Înaintemergătorului Ioan către farisei şi saduchei, care veniseră să îl întâlnească în pustie şi îi cereau să îi boteze, era diferit. Le-a spus: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă“.
Aşadar, trebuiau să săvârşească fapte bune şi virtuoase. Cu alte cuvinte, pocăinţa lor trebuia să fie reală şi să fie dovedită.
Desigur, oamenii nu sunt constanţi în alegerile lor. Continuu ei se schimbă şi tot timpul păcătuiesc, şi, de aceea, Sfântul Ioan Botezătorul a cerut pocăinţă neîncetată, zilnică. Numai astfel ar putea să fie conduşi spre smerenie adâncă şi spre deplina acceptare a învăţăturii celei noi a lui Hristos.
Poate cineva va susţine că Sfântul Ioan Botezătorul a avut un avantaj: era ascet şi trăia în pustie, dovedindu-şi astfel deplinul devotament faţă de Dumnezeu. Acest fapt făcea cuvântul lui mai convingător. Clericii de astăzi sunt oameni ai confortului, ai luxului şi ai abundenţei bunurilor materiale şi, de aceea, cuvintele lor nu sunt demne de crezare. Din păcate, nu le aplică în viaţa lor, în timp ce le sunt specifice compromisul cu lumea păcătoasă şi secularizarea. Nimeni nu poate să conteste acest lucru. Unii clerici şi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu au lipsuri. Nu au nicio legătură cu modul de gândire şi cu ascetismul Sfântului Ioan Botezătorul. În epoca noastră iese în evidenţă clericul care are “orizonturi deschise”, care ştie ce se întâmplă în societate şi urmează calea tehnologiei.
Dimpotrivă, preotul tradiţionalist este considerat nepotrivit pentru lucrarea duhovnicească, pentru că nu poate să vadă realitatea şi să folosească metode moderne de abordare a oamenilor. Însă există contraargumente legate de acest lucru. Părinţii duhovniceşti ai epocii noastre au fost tradiţionalişti, smeriţi, au refuzat noile teorii şi totuşi au putut să înveţe mii de oameni şi să îi facă statornici în viaţa trăită după voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă, marea lor harismă a fost sfinţenia, pe care au dobândit-o prin asceza lor zilnică, prin modul de viaţă tradiţional şi prin statornicia lor în lupta duhovnicească.
Este vremea ca toţi clericii să mai reducă din teorie şi să se întoarcă la asceza cea adevărată, pentru că numai astfel vor avea succes în lucrarea lor. Oamenii au nevoie mai mult de exemple vii, decât de teorie. Vor să îl vadă pe preot, care nu rareori e lumesc şi netemător de Dumnezeu, că are frică de Dumnezeu, şi nu să îl audă vorbind cu făţărnicie.

Presb. Dionisie Tatsis, Rugăciunea, comunicare tainică cu Dumnezeu şi alte texte folositoare de suflet, Editura Egumeniţa, 2014

Posted in: Articole.
Last Modified: februarie 28, 2018

Leave a reply

required