Deoarece femeile vremii noastre au pierdut această conştiinţă înaltă, au început să nască prunci după trup. Copiii noştri au devenit incapabili pentru credinţă. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veşnic.
Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde şi nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceştia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenţei noastre, drept ziua naşterii noastre la viaţa cea mai înaltă, la plinătatea vieţii ce aparţine lui Dumnezeu.
Cu adevărat Evanghelia spune: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa”(Ioan 3, 36). „Amin, amin, zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”(Ioan 5, 24). „Amin, amin zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”(Ioan 8, 51). Şi expresii asemănătoare putem aduce din destul.
Adeseori aud de la oameni: – Cum şi de ce se întâmplă toate acestea? Pentru ce majoritatea oamenilor şi-au pierdut capacitatea de a crede? Oare, această nouă necredinţă nu este consecinţa vastei culturi, când ceea ce spune Sfânta Scriptură devine basm, vis irealizabil? Credinţa, capacitatea de a crede, nu depinde în primul rând de gradul de cultură al omului. Într-adevăr, observăm că în vremea noastră, în care se răspândeşte cultura, credinţa slăbeşte, în timp ce ar trebui de fapt să se întâmple contrariul. Adică, cu cât mai vaste devin cunoştinţele omului, cu atât mai multe pricini are pentru a recunoaşte marea înţelepciune a creaţiei lumii.
Aşadar, în ce constă rădăcina necredinţei? Înainte de toate, se cuvine să spunem că subiectul acesta este în primul rând lucrarea părinţilor, a taţilor şi a mamelor. Dacă părinţii se comportă cu seriozitate faţă de faptul naşterii noului om, cu conștiinţa că pruncul născut poate fi cu adevărat „fiu al omului” după chipul Fiului Omului, adică al lui Hristos, atunci se pregătesc pentru această faptă nu aşa cum de obicei se întâmplă ea. Iată un exemplu minunat: Zaharia şi Elisabeta se rugau de multă vreme ca să li se dăruiască un fiu… Dar ce s-a întâmplat? „Şi i s-a arătat Îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar Îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului… şi încă din pântecele maicii sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Luca. 1, 11-16).
Vedem în continuare că Ioan, aflându-se încă în pântecele maicii sale, a cunoscut vizita Maicii lui Hristos şi a săltat de bucurie, iar bucuria lui s-a transmis maicii sale. Atunci aceea s-a umplut de duh proorocesc. Altă pildă este proorociţa Ana. Aşa şi acum, dacă taţii şi mamele ar naşte copii, conştienţi de marea însemnătate a acestei fapte, atunci copiii lor s-ar umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicilor lor, iar credinţa în Dumnezeu, Creatorul a toate, ca faţă de Părintele lor, ar deveni pentru ei firească şi nici o ştiinţă nu ar putea să le clatine această credinţă, deoarece „cel ce se naşte din Duh, duh este”.
Aşadar, existenţa lui Dumnezeu şi apropierea Lui de noi este un fapt evident pentru un astfel de suflet. Iar necredinţa celor erudiţi sau a celor inculţi va fi în ochii acestor fii ai lui Dumnezeu ca o simplă dovadă că oamenii aceştia nu s-au născut încă de sus, şi tocmai din această pricină nu cred în Dumnezeu, pentru că sunt numai trup, născuţi din trup. Însă ceea ce constituie o adevărată problemă pentru Biserică, pentru menirea ei, este cum să-i convingă pe oameni că sunt adevăraţi fii şi fiice ai veşnicului Părinte; cum va arăta lumii posibilitatea unei alte vieţi, asemenea vieţii lui Hristos, sau cu cea a Prorocilor şi a Sfinţilor. Biserica este datoare să aducă în lume nu numai credinţa în Înviere, ci şi garanţia pentru ea. Atunci va fi de prisos pretenţia pentru oricare alte învăţături moraliste.

                                                                Extras din: Arhim. Sofronie, Taina vieţii creştine, www.lumeacredintei.ro

Leave a reply

required