Dacă ar fi să analizăm conţinutul unul suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului  iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi  care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate. 2) Dragostea de Dumnezeu, – o preferinţă pentru Împărăţia Sa de dragul Căreia, totul – atunci când e vorba de a câştiga pe Dumnezeu pentru sine – e văzut ca praf si pulbere, chiar acele lucruri care sunt sfinte şi binecuvântate de Biserică, precum soţul sau soţia, căsătoria şi copiii, participarea la viaţa, lucrarea sau comunitatea Bisericii în lume, sfătuirea, milostenia, preoţia, pe scurt, toate convenţiile şi obligaţiile pe care le avem în societate. Nu întâmplător sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, interzice monahului să-şi dorească preoţia. Milostenia este un păcat mare pentru monahul care se complace în ea. Sfătuirea e văzută ca părere de sine, egoism. Astfel, putem vedea cum monahismul e aşezat într-o cu totul altă poziţie faţă de cea a restului trupului Bisericii, el suferă o continuă schimbare îndreptată către o lume cu totul deosebită, o comunitate diferită. O aplecare către singurătate, retragere şi înstrăinare (xeniteia), alături de un dor către desăvârşire şi îndumnezeire ambele existând în fiecare suflet ce tânjeşte după singurătate. Sigur, putem aminti multe alte calităţi legate fie de cunoştinţe, educaţie sau comportament – toate nefăcând altceva decât să deosebească viaţa şi activitatea acelora ce trăiesc o viaţă monahală.
Totuşi, acel element special – întotdeauna prezent în întregime
în vocaţia monahală, în mod limpede şi stăruitor – stimulează sau însufleţeşte întreaga fiinţă ce se doreşte după viaţa monahală este atitudinea martirului, aplecarea către suferinţă, răbdare întru jertfirea de sine sau chiar moartea de dragul dragostei lui de Dumnezeu, exprimându-şi în acest mod cele mai profunde aspiraţii ale sufletului către Dumnezeu pe Care Îl caută fără încetare. Astfel, putem spune că cel ce se apropie de viaţa monahală o face pentru a deveni martir, prin efort şi suferinţă, prin lacrimi şi răbdare (sau, cum spunea unul din bătrânii noştri atoniţi: “prin multe suferinţe”), pentru a se proba prin ispite, în osteneli, mai mult; în închisori, mai mult; sub lovituri, fără număr (atât de la oameni cât şi de la demoni); la moarte, adeseori ( Cor. 11: 23 şi urm.).

                                                                                                                                                      Arhimandritul Emilianos

 

Posted in: Articole.
Last Modified: octombrie 6, 2016

Leave a reply

required