A crede că ştii nu înseamnă totdeauna înţelepciune, ba se întâmplă să fie chiar prostie. Spuneţi-mi: Dintre doi oameni, din care unul ar pretinde că poate măsura văzduhul de la cer la pământ cu sfoară, în vreme ce altul ar râde şi-ar zice că nu-i în stare a face aceasta – care din aceştia doi ne-ar face să râdem?
Omul care pretinde a şti sau cel care se mărturiseşte neştiutor. Fără îndoială, cel dintâi. La întâmplarea aceasta, necunoscătorul este mai înţelept decât cel ce se crede încărcat de ştiinţă. De ce?
Pentru că presupusa ştiinţă nu-i decât o necunoaştere mai mare. Cel ce se mărturiseşte neştiutor ştie, cel puţin, ceva. Ce anume? Că sunt unele lucruri pe care mintea omenească nu le poate şti; şi aceasta nu-i puţin lucru. Dimpotrivă, cel care – de-ar fi să-l crezi – zice că ar şti mult, încă mai neştiutor decât altul este cu privire la ceea ce spune că ştie – şi asta îl face să fie şi de ruşine.
Să ne lăsăm, aşadar, de asemenea cercetări – şi să ne mărginim a aduce laude lui Dumnezeu pentru toate. „De aceea – zice apostolul – aduceţi mulţumiri pentru tot”. Iată faptele unei slugi recunoscătoare, înţelepte şi deştepte; a te purta altfel, este fapta unui vorbăreţ, a unui trândav, a unui neruşinat.
Cel ce mult vorbeşte, nimic nu face, ci cel ce munceşte mult nu vorbeşte niciodată fără rost.
Sfântul Ioan Gură de Aur