În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.
Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine? Să caut eu oare a fi stăpân peste câteva stele, în loc de a stăpâni ca stăpân dimpreună cu Tine peste toate stelele? Să caut eu a fi cel dintâi dintre oameni? Şi atunci cât de ruşinos va fi pentru mine, când mă vei aşeza pe locul cel mai de pe urmă de la masa Ta! Să caut eu milioane de guri omeneşti care să mă laude? Cât de cumplit îmi va fi mie când voi vedea că toate acele guri sunt pline de ţărână.
Să caut eu a mă înconjura de obiectele cele mai de preţ din lumea întreagă? Cât de umilitor ar fi pentru mine ca acele obiecte să-mi supravieţuiască şi să strălucească atunci când întunericul ţărânei îmi va umple ochii! Să caut eu oare ca Tu să nu mă desparţi de prietenii mei? Ah, desparte-mă, o, Doamne, desparte-mă de prieteni cât mai degrabă cu putinţă, fiindcă ei reprezintă zidul cel mai gros dintre Tine şi mine.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 43-44

Leave a reply

required