În profunzimea fiecărei mişcări a omului există năzuinţa spre propriul bine (fie el şi greşit înţeles), şi aceasta posedă stabilitate şi forţă maximă. De pildă, dacă omului îi place să mănânce, el poate spune: „Da, postesc, mă străduiesc să mă limitez la ceea ce e îngăduit”, dar până şi posturile pot să nu facă altceva decât să intensifice anticiparea mesei sărbătoreşti, omul numai la asta se gândeşte în perioada de înfrânare. Omul care a încercat o atracţie puternică spre femei poate păstra acest motiv lăuntric de-a lungul întregii vieţi în hotărârile şi în faptele sale, chiar fără să-şi dea seama de acest lucru. Unii continuă voalat şi în Biserică aceste căutări ale autoafirmării pe seama altora, îşi continuă mişcarea lăuntrică spre putere sau bani. Fără îndoială, toate acestea sunt năzuinţe pătimaşe, dar ele sunt dictate de anumite sensuri profunde, şi a descoperi aceste sensuri de profunzime este sarcina psihologiei creştine: a le face evidente şi, pe de o parte, a arăta falsitatea acestor sensuri, aşadar şi a năzuinţelor ce se nasc din ele (dacă este posibil acest lucru), iar pe de altă parte a-l ajuta pe om să folosească forţa acestor porniri redirecţionând-o, dând posibilitatea acumulării şi orientării ei spre zidirea personală, nu spre distrugere.
O sarcină importantă a psihologului este cea de a arăta că nu este vorba de o năzuinţă spre autodistrugere, spre păcat ca atare, ci de o dorinţă a binelui greşit înţeles, care rezultă în păcat. Aceasta este o cursă, o capcană, dar omul cade în ea tot timpul. Aici, principalul este să înţelegem care este esenţa fenomenului, rădăcina patimii. Capacitatea de a lucra pe care i-a dat-o Dumnezeu omului e orientată cum nu trebuie. Mişcarea se transformă într-un ghem incredibil de încâlcit: pot să trag de un fir, dar nu e clar deloc unde duce firul respectiv şi ce o să scot dacă trag de el. De pildă, mi se pare că „trag” binele, dar obţin rezultatul invers. Adică, îndeobşte, eu vreau să mă comport exemplar, dar în cele din urmă, nu ştiu de ce, mă îmbăt. La fel ca unii schizofrenici: vor să fie prieteni cu ceilalţi, dar îi sperie cu grimasele şi cu ieşirile lor, cu ceea ce spun. Şi istericul năzuieşte să comunice în mod activ cu ceilalţi, vrea să-şi împărtăşească bucuria, dar rezultatul constă din reproşuri, plânsete şi ţipete…

                                                                                                                    Pr. Andrei Lorgus, Cartea despre fericire, Editura Sophia, 2017

Posted in: Articole.
Last Modified: noiembrie 13, 2018

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.