Creștinismul este singurul care poate și trebuie să răspundă nevoii imperative de a înfrunta oarecum moartea și doliul pe care civilizația contemporană le-a acoperit sub un văl de tăcere absolută”. A vorbi despre moarte înseamnă a-ți pune problema propriei tale morți. Preocuparea pentru moarte poate să dezvolte anumite frici personale. ,,Moartea”, de altfel, este considerat un subiect macabru și se crede că nu există un motiv temeinic pentru a ne ocupa cu așa ceva.
Cel care vă vorbește acum, ca monah aghiorit, vrea să trăiască fericita întristare a pomenirii morții. Strana în care stăm în biserică, patul pe care îl avem în chilie, însuși trupul nostru, sunt preînchipuiri ale mormântului nostru, iar rasa reprezintă giulgiul de înmormântare.  Ceea ce vă spun nu sunt simple idei ori simbolisme, ci vă vorbesc ca unul care a suferit vreme îndelungată – am fost supus, în urmă cu patru ani, unei intervenții chirurgicale pentru un transplant de ficat – care știe ce e durerea și care a simțit moartea, așa că nu vă vorbesc teoretic, ci cu lacrimi, sudoare și durere, și mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, în acele clipe de durere, L-am cunoscut mai bine. Nu am privit cu fatalism și resemnare situația în care mă găseam, m-am temut, m-am îndoit până la pământ, dar nu am cedat.
Iertați-mă, vă rog, pentru această mărturisire, dar cred că, din dragoste, putem câteodată să ne deschidem sufletul în felul acesta.
Voi încerca să mă fac mai bine înțeles, să fiu mai analitic, pentru că bolnavul de cancer se teme foarte mult de moarte. Dintru început trebuie spus că această frică nu este deloc de neînțeles și este normală. Această frică este îndreptățită și suntem chemați să o înfruntăm și să o ponderăm. Boala, de cele mai multe ori, aduce cu ea astfel de gânduri. Nu trebuie să ne înfricoșăm, noi, cei ce avem aceste gânduri, nici nu trebuie să-i speriem pe cei ce le au, nici nu trebuie să încercăm să-i încurajăm cu vorbe mincinoase punându-ne în locul lor, acționând cu nepăsare ori superficialitate. Țin să repet acest lucru, pentru că consider că este important faptul că, cu cât sufletul bolnavului este mai afectat duhovnicește, cu atât mai mult se va teme de moarte. Este dependent de viață, se simte vinovat și simte că pierde tot, de vreme ce este atât de mult legat de cele materiale. Starea prin care trece, dacă îl va îndrepta către pocăință, este un real câștig și va înfrunta mult mai bine situația în care se găsește, prin trezvie, rugăciune, zdrobirea inimii și bunăvoință.
Nu putem spune în nici un caz că moartea este ceva bun și ne aduce ușurare și alinare. Moartea este o taină, este înfricoșătoare și înspăimântătoare. Dacă vorbim câteodată despre ea folosind cuvinte și fraze poetice, acest lucru se întâmplă din motive pastorale temeinice, dar și pentru alinarea suferinței rudelor și apropiaților celui plecat dintre noi. Oamenii simpli și smeriți, mai ales cei de la sate, fără să vorbească folosind cuvinte mari și pompoase, primesc sfârșitul vieții cu tristețe, desigur, dar nu cu frică, și se pregătesc ca pentru o călătorie foarte mare, spovedindu-se, împărtășindu-se și luându-și rămas bun de la cei apropiați. Cei de la orașe, care se pretind a fi oarecum mai cultivați, cei care au vreo reputație ori un nume, înfruntă moartea în mod filosofic, ca pe un sfârșit firesc al vieții, nu vorbesc despre aceasta, desigur, sunt neliniștiți, spun că ar fi avut și alte lucruri de făcut și ar fi putut și ar fi dorit să mai trăiască încă puțin. Oamenii din această categorie, dacă se vor confrunta vreodată cu situația în care o rudă de-a lor să fie diagnosticată cu cancer, încep să aibă un comportament conspirativ, sunt nervoși, îi deranjează foarte mult pe medici și pe personalul medical, ca și când aceia ar fi vinovați pentru ceea ce se întâmplă, își fac semne și vorbesc în șoaptă pe coridoarele spitalului, considerând că adevărul, dacă va fi spus, este periculos și nu face decât să grăbească sfârșitul bolnavului. Bolnavul însă, în mâhnirea suferinței sale simte, înțelege acest teatru care se întâmplă în jurul lui și se simte tot mai singur în acele grele clipe. De foarte multe ori este invitat și medicul să ia parte la această punere în scenă de prost gust și vătămătoare pentru suferind.
Există și o altă categorie de oameni, pe care aș numi-o a ,,creștinilor purtători de mască” care, în acele clipe grele pentru bolnav, se străduiesc să se prefacă că totul este bine, afișând zâmbete false și făcând urări ipocrite pentru a nu strica aparența artificială care îi caracterizează și pe care o afișează dintotdeauna. Este trist faptul că omul nu dorește să-și privească în față propria goliciune sufletească, nici măcar în acele clipe. Oamenii aceștia, bolnavii, dar și rudele lor, au o percepție magică asupra Bisericii și a Sfintelor Taine ale ei, și, câteodată, cer ca Dumnezeu să facă o minune, iar ei nu mai țin cont deloc de recomandările medicilor. Acestea sunt situații dificile, care îi afectează psihic pe cei suferinzi.

                                                                                                                                                            Monahul Moise Aghioritul            pemptousia.ro

Leave a reply

required