Călugărul nu trebuie să-și închipuie că, într-o vreme de haos, cum e a noastră, singurul său rost este să păstreze niște practici vechi. Desigur, aceste practici și obiceiuri sunt necesare, ele își au valoarea lor, întrucât ne ajută să trăim taina lui Hristos cu o conștiință mai liberă. Trecutul trebuie să supraviețuiască și călugărul este paznicul trecutului. Dar mănăstirea trebuie să fie altceva decât un muzeu. Dacă monahul nu face decât să mențină în picioare niște monumente de artă sau să păstreze niște documente de literatură sau de gânduri, care fără de el ar pieri, apoi el nu este ceea ce trebuie să fie. El va pieri cu cele ce pier în jurul lui.
Călugărul nu există nici pentru a păstra orice altceva, chiar religia sau contemplația. Rolul lui nu-i să mențină vie în lume aducerea aminte de Dumnezeu. Ca să trăiască și să lucreze în lume, Dumnezeu nu depinde de nimeni, nici chiar de monahi! Dimpotrivă, rolul călugărului în vremea noastră este să se păstreze viu pe sine însuși, prin unirea sa cu Dumnezeu.
În veacul nostru, în care toată lumea este târâtă într-o luptă culturală și politică, prima datorie a monahului este să fie monah, un om al lui Dumnezeu, un om care trăiește din Dumnezeu și numai pentru El. În felul acesta el va păstra cu adevărat ceea ce este de preț și vrednic să trăiască în tradiția călugărească și în creștinism.

Părintele Petroniu de la Prodromu

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.