De trei zile s-a instalat aşa o vreme, încât crezi că nu mai ai mult şi te sufoci: plouă, este zăpuşeală, iar nori grei coboară atât de jos încât uneori ating vârfurile merilor din livada noastră. Nu-mi amintesc să fi fost în viaţa mea o aşa vară groaznică. Legătura cu Kozelskul se face cu bărcile după noua revărsare a Jizdrei. Luncile înflorite sunt inundate, iar apa creşte şi iar creşte.
Mânia lui Dumnezeu! Astăzi a venit la noi tatăl Gruşoi, cea bolnavă de epilepsie, şi a cerut un ceai:
Ei, ce mai este prin sat la dumneavoastră, Pavel?, l-am întrebat. Îşi vine în fire poporul?
Ce fel de luare aminte să fie?, a dat din mână cu deznădejde Pavel. Oră de oră, poporul devine tot mai rău, se face ca o fiară. Nu mai recunoaşte nimic: nici pe Dumnezeu, nici sufletul. De aceea, oamenii au început să piară precum vitele: unde i-a găsit moartea fără pocăință, acolo şi mor. Câţi nu au murit de la noi pe câmpuri şi pi drumuri, nici nu-i poţi număra!
Ei, bine, a dat vreo boală peste dânşii?
Nu, aşa, simplu, dintr-o lovitură… Te lovesc în cap sau în inimă şi îţi dai duhul. Răi, răi s-au făcut oamenii!
Lucrurile acestea le-am auzit de mai mult timp numai de la Pavel. Este anarhie în om, este anarhie natură. Ridică, Doamne, un prooroc în lume ca să o cheme la pocăinţă! Dacă nu vine un prooroc, nu se vor întoarce inimile apostaziate, nu ne vor ocoli necazurile prezise, care nu au fost din veac şi nu vor mai fi…
*
M-am văzut cu părintele N. [viitorul Stareț sfânt Nectarie de la Optina, prietenul scriitorului, n.n.] Am discutat cu el pe această temă.
Ne-ar trebui un prooroc, i-am zis.
Prooroc? Iată ce vă povestesc privitor la această problemă. În zilele Ecaterinei cea Mare, la Mănăstirea Soloveţ era un monah cu viaţă înaltă. Se numea Abel. Era un om simplu, înainte-văzător, şi pentru că i se deschiseseră ochii duhovniceşti, anunţa în public ceea ce vedea, fără să ia în seamă urmările posibile. Împărăteasa a murit şi acesteia i-a prevăzut moartea. Şi oricât de îndepărtat era Piterul [Sankt-Petersburg] de Solovăţ, cuvântul lui Abel a ajuns până la cancelaria de taină. Au avut loc interpelări la înaintestătător, iar acesta, fără să se gândească prea mult, l-a trimis pe Abel cu sania la Piter, iar aici l-au băgat la închisoare… Când s-a împlinit cu exactitate proorocia lui Abel şi a aflat despre dânsul noul suveran, Pavel Petrovici, a poruncit ca Abel să fie adus înaintea ochilor săi împărăteşti. „A reieşit că ai grăit adevărul, a zis împăratul. Acum să-mi spui ce mă aşteaptă pe mine şi ce va fi cu domnia mea?” Abel a răspuns: „Domnia ta va fi egală aproape cu nimic; nici tu nu te vei bucura, nici de tine nu va fi bucuros nimeni şi nu vei muri de moarte bună“. Cuvintele lui Abel nu au fost pe placul suveranului şi a fost trimis, din nou, în închisoare. Dar urma acestei proorocii s-a păstrat în inima lui Alexandru Pavlovici, moştenitorul tronului. Când s-au îndeplinit şi aceste cuvinte ale lui Abel, a fost adus din nou la palat. „Eu te iert, dar să-mi spui cum va fi domnia mea.” Abel a răspuns: „Franţujii îţi vor arde Moscova”, şi iarăşi a nimerit din palat la închisoare… Au dat foc oraşului, dar ruşii au intrat în Paris şi s-au delectat puţin de slavă.
Şi-au amintit iarăşi de Abel şi au poruncit să fie eliberat. Au vrut să-l mai întrebe ceva, dar Abel, înţelepţit de experienţă, a dispărut fără urmă, aşa că nu l-au mai găsit pe prooroc. Iar dumneavoastră, S.A., aţi fi vrut ca în timpurile noastre să apară un prooroc?! Acum o sută de ani unde îi duceau pe profeţi pentru cuvântul lor proorocesc, iar acum nici măcar nu vorbeşti şi te pun la închisoare.
În felul acesta şi-a încheiat părintele Nectarie povestirea despre monahul de la Soloveţ.
Despre monahul Abel am din alte izvoare următoarele însemnări:
Monahul Abel a trăit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea. În documentele istorice s-au păstrat mărturii ca despre un om cu înainte-vedere, care a prezis mari evenimente ale statului din vremea sa. Printre altele, a prezis cu zece ani înainte invazia francezilor şi ocuparea Moscovei de către aceştia. Pentru această prezicere şi pentru multe altele, monahul a plătit cu închisoarea. În viaţa sa îndelungată – a trăit mai mult de 80 de ani – Abel a stat la închisoare 21 de ani. În zilele lui Alexandru I a stat la închisoarea de la Soloveţ mai mult de zece ani. Era cunoscut de Ecaterina a II-a, Pavel I, Alexandru I şi de Nicolae I. Ei, când îl închideau la închisoare pentru preziceri, când îl eliberau dorind să afle viitorul. Abel avea mulţi admiratori în rândul nobilimii contemporane.
Printre altele, el purta corespondenţă cu Paraskeva Andreievna Potiomkina. La una dintre scrisorile în care aceasta îi cerea să-i descopere viitorul, Abel i-a răspuns aşa: „S-a hotărât ca monahul Abel, dacă va mai prooroci oamenilor în auz sau va scrie cuiva pe hârtie, să fie luaţi acei oameni şi însuşi Abel, în secret, şi ţinuţi în închisori şi în temniţe sub pază puternică. (…) Eu am căzut în învoială ca acum mai bine să nu ştiu nimic, dar să fiu liber, decât să ştiu şi să fiu lipsit de libertate, prin închisori”. Dar Abel nu s-a abţinut prea mult, a proorocit ceva în timpul lui Nikolaie Pavlovici care, aşa cum se vede din hotărârea Sfântului Sinod din 27 august 1826, a poruncit ca Abel să ie prins şi închis în Mănăstirea „Mântuitorul” a lui Eftimie. În această mănăstire şi-a sfârşit viaţa acest înainte-văzător. În altă scrisoare adresată doamnei Potiomkina, îi aduce la cunoştinţă că a alcătuit câteva cărţi, pe care a promis că i le va trimite în scurt timp. „Nu am la mine aceste cărţi, scria Abel. Le păstrez într-un loc tainic. Aceste cărţi sunt minunate şi preaminunate şi vrednice sunt de mirare şi îngrozire. Le poate citi doar cel care nădăjduieşte în Domnul Dumnezeu.”
Se spune că mulţi boieri, care îl considerau pe Abel sfânt, veneau la el să se intereseze de logodnicii fiicelor lor. Le răspundea că el nu este un prezicător şi prezice doar ceea ce i se porunceşte de Sus.
A ajuns până la noi cartea Viaţa şi suferinţele părintelui şi monahului Abel. Cartea a fost tipărită într-o editură periodică, dar din cauza cenzurii este foarte prescurtată, deoarece a fost eliminată orice referinţă la persoane sus-puse. După informaţiile din această carte, monahul Abel s-a născut în anul 1755, în judeţul Aleksinsk, gubernia Tuia. De profesie era veterinar, dar profesiei nu i-a dat mare atenţie. Toată atenţia şi-a îndreptat-o spre cele dumnezeieşti, la căile Domnului. Omul Abel era un om simplu, fără învăţătură înaltă şi cu un aspect ursuz. A început să cutreiere Rusia, apoi s-a stabilit la Mănăstirea Valaam, a trăit aici un an şi apoi, „luând binecuvântare de la egumen, a plecat în pustie, unde a început să adauge osteneală la osteneli şi nevoinţă la nevoinţe”. Dumnezeu a îngăduit să vină asupra lui ispite mari şi prea mari. Mulţime de duhuri necurate au năvălit asupra lui. Pe toate însă le-a biruit Abel şi de aceea „Domnul i-a spus lucruri neştiute şi tainice”, care urmau să se petreacă în lume. Atunci l-au luat pe Abel două duhuri şi i-au spus: „Fii tu noul Adam şi părintele cel de demult, scrie ceea ce ai văzut şi spune ceea ce ai auzit. Să nu spui şi să nu scrii pentru toţi, ci doar aleşilor şi sfinţilor mei”. De atunci a început Abel să proorocească.
S-a întors la Mănăstirea Valaam pentru o scurtă perioadă, iar apoi a început să meargă din mănăstire în mănăstire, până s-a aşezat la sfânta Mănăstire „Sfântul Nicolae” – Babaievo, eparhia Kosteoma, de pe Volga. Acolo a scris prima sa carte „înţeleaptă şi preaînţeleaptă”.
Abel i-a arătat înaintestătătorului această carte, iar acesta i-a dus împreună cu cartea la administraţia eparhială. De aici a fost condus la arhiereu, iar acesta i-a spus lui Abel: „Această carte este scrisă spre condamnare la moarte”. Şi a trimis cartea împreună cu autorul la conducerea gubernială. Guvernatorul, luând cunoştinţă de cuprinsul cărţii, a ordonat ca Abel să fie dus la închisoare. De aici, Abel a fost trimis sub pază la Petersburg. S-a raportat despre dânsul comandantului suprem al Senatului, generalul Samoilov. Acela a citit în carte că Abel prezisese că peste un an avea să aibă loc moartea subită a Ecaterinei a II-a, care domnea atunci. L-a lovit peste faţă pentru acestea şi i-a zis: „Cum de ai îndrăznit tu, cap rău, astfel de cuvinte despre dumnezeul nostru pământesc?!”. Generalul credea că în faţa lui stă un simplu nebun pentru Hristos şi l-a vârât la închisoare. Totuşi i-a raportat despre el împărătesei. Abel a stat în închisoare aproape un an, până când s-a sfârşit Ecaterina. Ar mai fi stat acolo mult şi bine, dar cartea a căzut în mâinile prinţului Kurakin, care a fost uimit de veridicitatea prezicerilor şi a dat cartea împăratului Pavel. Abel a fost eliberat şi adus la împărat, care a cerut binecuvântarea înainte-văzătorului:
Vlădică, părinte, binecuvântează-ne pe mine şi toată casa mea, pentru ca binecuvântarea ta să fie spre binele nostru.
Abel l-a binecuvântat, iar suveranul l-a întrebat în secret ce i se va întâmpla, apoi l-a aşezat în Lavra Aexandru Nevski. Abel a plecat curând de aici la Mănăstirea Valaam, unde a scris a doua carte, asemănătoare cu prima. A. arătat casierului această carte şi el l-a trimis la mitropolitul de Sankt-Petersburg. Mitropolitul a citit cartea şi a trimis-o la „camera secretă”, unde se păstrează cele mai importante secrete şi documente de stat. Au raportat suveranului despre existenţa cărţii, care a văzut aici proorocia despre sfârşitul său tragic şi apropiat. Abel a fost închis în fortăreaţa „Petru şi Pavel”. A stat aici aproape un an, până când a murit, potrivit prezicerii, împăratul Pavel. După aceasta, Abel a fost eliberat, dar pus sub supraveghere Ia Mănăstirea Soloveţ, la ordinul împăratului Alexandru I.
Apoi Abel a primit libertate deplină, dar s-a bucurat puţin timp de ea… A scris şi a treia carte, în care prezice că Moscova va fi cucerită în anul 1812 de către francezi şi incendiată. Autorităţile supreme au luat cunoştinţă de această prezicere şi l-au închis pe Abel la Mănăstirea Soloveţ, cu următoarea poruncă: „Abel să stea acolo până ce se vor împlini în fapte prezicerile sale”.
În temniţa de ia Soloveţ, în condiţii îngrozitoare, Abel a trebuit să stea zece ani şi zece luni. Moscova a fost luată de Napoleon şi, în septembrie 1812, Alexandru I şi-a amintit de Abel şi a poruncit prinţului A.N. Goliţin să trimită un ordin la Soloveţ pentru eliberarea lui Abel. Acest ordin prevedea: „Dacă este viu şi sănătos, să vină la noi, la Petersburg; dorim să-l vedem şi să vorbim ceva cu dânsul”. Scrisoarea a ajuns la Soloveţ pe data de 1 octombrie, dar arhimandritul de aici, temându-se că Abel va povesti împăratului despre faptele sale mârşave, a răspuns că Abel este bolnav, cu toate că era sănătos. Abia în anul 1813, Abel a putut să se prezinte la prinţul Goliţin, care „s-a bucurat mult să-l vadă” şi „l-a întrebat despre căile lui Dumnezeu”. Şi i-a spus Abel acestuia „toate cum sunt de la începutul veacurilor şi până la sfârşit”.
Apoi Abel a început din nou să umble pe la mănăstiri, până când a fost prins, la ordinul autorităţilor, în timpul lui Nikolai Pavlovici, şi închis la Mănăstirea „Mântuitorul” a lui Eftimie din Suzdal, unde, după toate probabilităţile, a şi murit.

                                                    Serghei Nilus, Pe malul râului dumnezeiesc. Însemnările unui ortodox, Editura Doxologia, 2015

Leave a reply

required