Dumnezeu voieşte întotdeauna să ne dea tot ce are El, ţine de noi să răspundem voii Sale, doririi sale, şi, primind crucea Sa, să-l convingem că suntem ai Lui. Vedeţi, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu „greu de mulţumit” şi de aceea mulţi cad de la El.

E greu de mulţumit pentru că El a plănuit ceva foarte măreţ pentru noi şi vrea să ne dăruiască totul; dar cum poate El să ne încredinţeze tot cerul, toată veşnicia, mai înainte de a fi puşi la încercare? Ca să primim ceva foarte măreţ, noi trebuie să fim puşi la încercare.

În viaţa obişnuită, spre exemplu, trebuie să ne dovedim vrednici ca să primim ceva – să zicem, o anumită promovare -, deci cu cât mai mult trebuie să ne dovedim vrednici dacă vrem să primim viaţa dumnezeiască? Şi aceasta, nu pentru că Dumnezeu este zgârcit sau rău, ci pentru că El nu vrea să dea viaţa dumnezeiască şi mai apoi noi să dăm „cele sfinte câinilor” (Mt. 7:6), şi prin aceasta să aducem asupra noastră o pustiire şi mai mare.

Dumnezeu face toate acestea de dragul nostru. El a gândit ceva peste măsură de măreţ pentru noi: El ne-a zidit după chipul şi asemănarea Sa, dându-ne putinţa să primim descoperirea ce avea să vină la sfârşitul veacurilor, prin Fiul Său.

Arhimandritul Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; p. 83-84

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.