Se spun, se scriu multe, dar mă tem că vremurile noastre sunt mai rele decât alte vremuri. Se poate să nu fie acum vremurile în care să fim chinuiţi, să fim martirizaţi. Poate că nu sunt vremuri în care să apară alte greutăţi. Există o asemenea confuzie şi o asemenea harababură, încât este foarte greu să fie cineva astăzi creştin. Nu este doar indiferenta lumii, răutatea lumii, cei de altă credinţă sau diversele mişcări religioase. Ca şi în toate celelalte situaţii, şi aici, răul cel mai mare vine dinlăuntrul şi nu din afara noastră. Pe vrăjmaşul care vine din afară îl vezi, îl înţelegi şi te aperi, dar în faţa celui care vine cu viclenie ce vei face?
Omul este în primejdie nu atât din partea lucrurilor care vin din afară. Rar se întâmplă să te omoare cineva, să te rănească, să te lase schilod. Bolile care vin din însuşi organismul nostru nu trimit la moarte, dar pe toţi, în cele din urmă, ne îndrumă spre ea. În bolile trupului, dacă ai cauza înlăuntrul tău şi o cauţi în afară, nu vei găsi răspuns. Dacă o cauţi înlăuntrul tău, dar din ignoranţă nu ştii exact unde se greşeşte, din nou nu vei găsi răspunsul. Te chinuieşti, pătimeşti şi nu te vindeci.
La fel este şi în viaţa duhovnicească. Deşi toate par simple, uşoare, clare şi putem să ştim exact ce ne doare, care este boală noastră, care este medicul, care sunt medicamentele, de unde vine vindecarea, din nefericire, ne încurcam şi în problemele duhovniceşti. Fiecare va prezenta lucrurile în alt fel. Există multă confuzie, mult amestec. Scriptura spune: „Este nevoie să vină sminteli” (Matei 18, 7). Nimic nu are loc la întâmplare, toate au raţiunea lor.
Este nevoie să vină smintelile
În primele veacuri creştinii s-au confruntat cu prigoanele. Toţi: bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, copiii mici nu se temeau de martiriu şi-L mărturiseau pe Hristos. Alţii au cedat şi s-au pierdut. Nu înseamnă că n-au putut să reziste. Nu este aşa! Domnul a dat putere celor care credeau. Martiriul şi prigoanele au adeverit cine are credinţă şi cine nu are, cine aleargă şi cine nu aleargă la Hristos, cine Îl are şi cine nu Îl are pe Hristos. Mai târziu, cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos, n-au avut dificultăţi să afle calea, să treacă de greutăţi şi să se sfinţească.
Şi anii noştri sunt la fel. Se vor rătăci cei care doresc acest lucru, vor fi confuzi cei care vor să fie, se vor pierde şi nu vor şti ce li se întâmpla cei care tratează lucrurile cu uşurinţă.
În zilele noastre se pare că omul se va pierde. Se poate întâmpla celor cu credinţa şi cu dragoste falsă pentru Hristos Domnul, pseudo-creştinilor. Unii urmează un curent, alţii altul, unii o înşelăciune, alţii alta şi sufletele se pierd.
Cei încercaţi în vremea noastră vor fi socotiţi martiri
Citeam în Pateric cum părinţii discutau în pustiu şi profeţeau că, în anii noştri, lucrurile vor fi mult mai grele din multe şi felurite pricini. Grele nu în sensul că suntem în primejdie să ne vărsăm sângele, să fim supuşi la chinuri, ci pentru că înşelăciunea care există este foarte multă. Peste tot vezi înşelăciune religioasă, „creştinească”, dacă îmi este îngăduit să spun aşa.
Cel mai rău este că, într-un fel sau altul, ni se spune şi ni se întăreşte faptul că păcatul poate să coexiste cu harul lui Dumnezeu. Nu este posibil acest lucru. Păcatul este păcat! Hristos a venit să desfiinţeze păcatul, să-l piardă, să-l izbăvească pe om din păcat, să-i vindece rănile, neputinţa pe care o are înlăuntrul său. Este o mare greşeală şi o mare înşelăciune să încurcăm lucrurile şi să le împăcăm. Adică, să facem şi păcate, dar şi să ne liniştim cu gândul că de vreme ce vom merge la biserică şi, dacă vreţi, vom avea şi iubire mincinoasă, oricând şi oriunde ne va fi de folos.
Prin urmare, Sfinţii Părinţi au spus că în anii din urmă, adică în vremurile noastre, va fi greu şi cei încercaţi vor fi consideraţi martiri. Adică, cei care vor rămâne curaţi şi nu vor fi atraşi de răul vremurilor înşelătoare, vor fi socotiţi martiri.
Înşelăciunea în viaţa religioasă de astăzi
Nu este vorba despre înşelăciunea pe care ne-o aduc „guru”-ii, ci de înşelăciunea prezenta în viaţa noastră religioasă de zi cu zi. Nu suntem pătrunşi de poruncile lui Dumnezeu, ci suntem religioşi de suprafaţă. Fiecare are propria lege, îşi face propria voie prin care îşi pierde sufletul.
Aşadar, fraţii mei, trebuie să punem un început bun în viaţa noastră duhovnicească. Acest început înseamnă să înţelegem bine lucrurile, să le cunoaştem bine, să ne dăm seama de păcatul nostru, de tendinţa pe care o avem de a ne lega de lucruri care ne vatămă sufletul, care acoperă şi salvează pe omul cel vechi. De aceea este necesar să ne smerim, să ne pocăim, să ne spovedim cu adevărat ca să ne mântuim. Aceste lucruri nu sunt o joacă!
Cineva poate să citească şi să recitească Sfânta Scriptură, dar sufletul lui să nu se mişte nicicum. Poate să meargă des la biserică şi sufletul lui să nu se folosească. Poate să se împărtăşească şi să se spovedească, dar să fie fără folos.
Poate că greşesc, dar, personal, simt nevoia să scot în evidenţă această mărturie. În fiecare zi mă încredinţez că, atunci când cineva se străduieşte să scape de griji, în sensul bun, maschează starea lăuntrică pe care o are. Adică: nu crede cu adevărat, nu se pocăieşte cu adevărat, nu se leapădă de păcat cu adevărat, de omul cel vechi şi nici nu are dispoziţia sa o facă.
Să lăsăm sufletul nostru să se dezvelească complet! Să-I arătăm Domnului starea noastră, să mergem să ne vindece, şi El o va face. Atunci şi cercetarea Sfintei Scripturi, şi mersul la biserică, şi Dumnezeiasca Împărtăşanie vor fi după voia lui Dumnezeu. Sufletului nostru i se va adăuga har după har, iar Hristos Se va sălăşlui înlăuntrul lui.
Vrem, într-adevăr, să se schimbe viaţa noastră?
Nu pot să înţeleg cum unii sunt convinşi că-L primesc pe Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, dar viaţa lor nu este precum viaţa lui Hristos. Dacă, într-adevăr, credem în Hristos, dacă socotim că prin taina Sfintei Împărtăşanii îl primim pe Hristos şi ne unim cu El şi El cu noi, viaţa noastră trebuie să se schimbe, nu poate să rămână aceeaşi. Problema nu este că întârzie să se schimbe sau că se schimbă puţin sau deloc, problema este dacă ne dorim, într-adevăr, să se schimbe!?
Eşti păcătos foarte şi vii la Hristos pentru că ai auzit că îi primeşte pe păcătoşi. Vii la Hristos, ca să-L primeşti înlăuntrul tău. Când faci această, tu cel păcătos, să o faci cu următoarea dispoziţie: „Hristoase al meu sunt tot numai păcat, simt acest lucru, dar vin la Tine să mă izbăveşti, să faci şi cu mine ce ai făcut cu Maria Egipteanca şi cu ceilalţi sfinţi!“.
Nu este posibil să ai pocăinţă adevărată, să te mărturiseşti cum se cuvine, să-ţi vindeci sufletul, dacă în sinea ta nu vrei să te schimbi. Să o faci aşa cum vrea Hristos şi nu cum crezi tu!
Nu ştiu cum ascultaţi aceste învăţăminte şi cum le înţelegeţi, dar nu ştiu cât greşesc dacă spun că foarte rar întâlnesc un creştin care să spună: „Hristoase, fă-mi ceea ce Tu doreşti!“. Chiar şi cel care se lupta se străduieşte să se schimbe pe sine, după măsura lui, după părerea lui, după judecata lui, după aprecierea şi după dorinţa lui.
Curăţirea sufletului urmează după pocăinţă adevărată, după mărturisirea adevărată şi după iertarea adevărată.
Dacă hotărăşti să rânduieşti tu pentru ţine drumul este greşit, te afli în amăgire. Dacă faci lucrurile după judecata ta, după dorinţa ta, eşti propriul tău idol, nu eşti creştin.
Câţi dintre „creştinii buni” ar vrea să îl primească Hristos şi să spună uşurat: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!?” (Gălăteni 2, 20).
Omul face orice ca să se salveze pe sine. Pocăinţă nu înseamnă să-şi salveze propriul eu, ci să moară odată cu omul cel vechi şi Hristos să vieţuiască înlăuntrul lui.
Orice bine am săvârşi prin înşelăciune, nu ne este de folos
Aşadar, orice bine am face prin înşelăciune nu ne este de folos. Mă refer şi la Spovedanie şi la Sfânta Împărtăşanie. Dacă te îngrijeşti de omul cel vechi care ar trebui să moară, este osteneala pierdută. Vă rog să credem acestor cuvinte şi să facem întocmai. Am văzut în repetate rânduri suflete care făceau o lucrare duhovnicească de seamă, dar în final, oricât ni s-ar părea de ciudat, o făceau ca să se statornicească, aşa cum zicea Apostolul Pavel, „însăşi dreptatea lor” (Romani 10, 3). O făceau ca să fie mulţumiţi şi să se fericească.
Este ca atunci când te străduieşti să susţii o clădire. O consolidezi, o înfrumuseţezi, o îngrijeşti şi nu te gândeşti că se dărâmă ca să ridici în locul ei o clădire nouă. Fiecare este legat de omul cel vechi. Suferă, rabdă, are iadul înlăuntrul lui, însă nu vrea să iasă din acea stare. Are simpatie pentru omul cel vechi şi nu vrea să-l piardă. Aceasta se întâmplă tuturor. Prin extensie, acelaşi lucru se întâmplă şi în plan duhovnicesc.
Şi dacă, vreodată, ne hotărâm să scăpăm de omul cel vechi, îl punem tocmai pe el să schimbe lucrurile. Va fi, oare, vreodată, cu putinţă să facă el însuşi să moară!? Cu neputinţă!
De aceea este nevoie să ne supunem Legii lui Dumnezeu, poruncilor Lui şi nu propriului nostru eu. Este nevoie să facem ascultare de Dumnezeu! În acest duh trebuie să ne încredinţăm Lui şi să punem un nou început.

                                  Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţa, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008

Leave a reply

required