În Psalmul Vecerniei (103) apare asociat mării brăzdate de corăbii un balaur (Leviatan) „care se joacă într-însa“ (v. 27). Pentru ascultătorul modern acest mic detaliu poate fi încadrat în descrierea generală a creaţiei din psalm. Să fie oare vorba pauşal de monştrii marini? Să fie corabia, un adevărat „balaur“ al tehnicii pentru vremea respectivă? Să fie referire ciudată la vreun dinozaur, aşa cum cred unii literalişti din Lumea Nouă?
Totuşi, menţionarea balaurului, numit aici Leviatan, se încadrează într-o direcţie care mai poate fi recunoscută, deşi nu cu prea multă uşurinţă, în textele biblice. Balaurul apare şi în alte texte, ca o metaforă a adversarului pe care Dumnezeu de fiecare dată îl învinge sau l-a învins în vremurile de început.
Să privim mai îndeaproape textele cele mai reprezentative. În Iov 26:12-13, întâlnim o doxologie, în care se spune despre Iahve: „Cu puterea Lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui a sfărâmat furia ei./ Suflarea Lui înseninează cerurile şi mâna Lui străpunge şarpele fugar“. Termenul tradus prin „furie“ este de fapt chiar unul dintre numele balaurului, şi anume Rahab.
Isaia 51:9 de asemenea glorifică acelaşi braţ al Domnului care l-a învins pe balaur: „Ridică-te, scoală-te, îmbracă-te cu tărie, braţ al Domnului! Înalţă-te ca odinioară, ca în veacurile trecute! N-ai zdrobit Tu oare pe Rahab şi n-ai spintecat Tu balaurul?“. Psalmul 73:14-15 foloseşte chiar imaginea mai multor balauri, care însă nu reuşesc prin număr să schimbe soarta luptei: „Tu ai despărţit cu puterea Ta marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă;/ Tu ai sfărâmat capul balaurului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului“.
Acest eveniment „de odinioară“ este de fapt chiar creaţia. În vechile mituri ale Orientului apropiat, creaţia echivala cu victoria divinităţii supreme asupra unui monstru primordial, reprezentant al haosului. De exemplu, epopeea creaţională Enuma eliş din Babilon, recitată în cadrul liturgic de anul nou, îl glorifica pe zeul cetăţii, Marduk, cel care l-a ucis pe monstrul marin, Tiamat. Motivul luptei primordiale se păstrează şi în literatura canaanită, unde Baal se luptă cu Mot, zeul morţii, sau cu Yam, un războinic fiu al lui El, al cărui nume înseamnă „marea“. Marea învolburată, haotică se regăseşte şi în textul din Iov ca un alt nume al balaurului. În Egipt, zeul soare Ra circula în fiecare zi pe bolta cerească în bărcuţa sa de aur, iar în timpul nopţii înconjura pământul pe dedesubt, în smârcuri cumplite în care se lupta cu şarpele Apophis, pe care însă de fiecare dată îl biruia, eventual ajutat de către, fiul său, Horus.
Alte texte biblice folosesc lupta primordială ca pe o metaforă pentru orice alt conflict major în care Dumnezeu intervine decisiv. În Isaia 27:1 faraonul este comparat cu balaurul, iar pedepsirea lui de către Iahve aminteşte de victoria de la început. „În ziua aceea, Domnul Se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil“.
Să revenim însă la textul nostru: „balaurul acesta pe care l-ai zidit ca să se joace într-însa (în mare)“. Am observat până acum că acesta trebuie identificat cu balaurul „încolăcit“, „fugar“, însă „străpuns“, „rănit“ de braţul Domnului. Aşadar, în pofida conotaţiei oribile şi monstruoase, în Biblie balaurul are mai degrabă profilul unui „looser“. De ce însă balaurul „se joacă“? Într-adevăr, atât textul masoretic, cât şi Septuaginta folosesc verbe care sugerază „jocul“ (ebr. saheq, gr. empaizein).
Pentru a înţelege natura acestui „joc“ ciudat, trebuie să ţinem cont şi de asocierea ulterioară a balaurului cu diavolul (satan), care nu este întâmplătoare. Ispititorul protopărinţilor era un şarpe (Facerea 3,1), iar literatura intertestamentară îl identifică în mod evident cu diavolul (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2:24). Această identificare este dezvoltată în Apocalipsă: „Şi a fos aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea, şi a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el“ (12:9). De altfel, chiar cuvântul „drac“ vine de la drakon „şarpe“, „balaur“, ceea ce a dat şi termenul „dragon“, denumirea modernă a balaurului.
Dar când este vorba de diavol (drac) ar fi însă recomandabilă o seriozitate duhovnicească şi o trezvie deplină? De ce joc?
Răspunsul stă tocmai în statutul acestuia de învins. Anticii gândeau despre principiul rău, despre haos, în termeni oarecum dualişti. Tiamat era la urma urmei o divinitate, încă una primordială. Or textul nostru subliniază mai întâi că balaurul este „zidit“ de Iahve, creat. Redactarea preoţească a Torei chiar arată că „balaurii“ de orice gen au fost creaţi în ziua a cincea, fiind însă primele vietăţi ale pământului (Facere 2:21), după ce apele primordiale fuseseră deja despicate, „despărţite“ în ziua a doua. Deja prin calitatea de „creatură“ este pus în subordinea lui Iahve, Creatorul tuturor.
Lupta primordială este astfel în literatura biblică doar o modalitate literară de a prezenta teodiceea, de a explica prezenţa răului în lume. Balaurul, oricât de înspăimântător ar fi, nu poate pune probleme reale lui Iahve. Lupta este mai degrabă simulată, iar victoria asigurată. În Psalmul 148:7, unul dintre psalmii Laudelor de la Vecernie, se aminteşte chiar un cor „evlavios“ de balauri: „Laudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile“. Aceasta pentru că prin însăşi existenţa lor, balaurii trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu. Pentru Sf. Ioan Damaschin, chiar diavolul participă la bine prin existenţa lui, pe care o datorează lui Dumnezeu.
Mai mult, am văzut că Psalmul 73 arată că balaurul învins se regăseşte în meniul „popoarelor pustiului“. Prin aceasta omul însuşi devine un potenţial participant la victoria lui Iahve asupra balaurului. Altfel spus, pentru cei credincioşi, balaurul/diavolul nu poate să ticluiască decât „neputincioase îndrăzniri“, jocuri. Pentru cel virtuos, ispitirea, oricât de serioasă, se rezumă la statutul unui joc nereuşit.
Un fapt foarte interesant este că unele denumiri folclorice româneşti ale diavolului de tipul diminutiv (Aghiuţă, Michiduţă, Scaraoţchi, acesta din urmă provenind de fapt de la Iuda Iscarioteanul) trimit către aceeaşi zonă a jocului neluat în serios. Privind din perspectiva biblică, nu cred că trebuie să punem aceasta pe seama frivolităţii proverbiale a poporului nostru, care îl ia până şi pe diavol „în băşcălie“. Ci mai degrabă cred că este mărturisirea profundă, biblică, a neputinţei diavolului de a se opune omului care stă alături de Dumnezeu. Altfel spus, balaurul de odinioară este doar unul „jucăuş“.

                                                                                                                                                                  Lect. Alexandru Mihăilă

ziarullumina.ro

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.