În societatea de azi, caracterizată de evoluţia necontrolată a ştiinţei şi tehnologiei, de decăderea civilizaţiei şi de criza valorilor, oamenii evită să pronunţe cuvântul «moarte», iar tot ce le aminteşte de ea este respins şi alungat cu orice preţ. Pentru omul contemporan, moartea este ceva negativ, o pierdere.

Auzim deseori zicându-se «l-am pierdut», în cazul unei persoane care tocmai a trecut la Domnul. Întrucât şi-a pierdut dreapta cunoştinţă despre moarte, omul încearcă s-o ignore, trăind astfel încorsetat în limitele unei vieţi nevrotice, lipsite de sens adevărat.

Încetarea funcţionării inimii sau a creierului, adică moartea biologică (clinică) nu reprezintă o stare naturală, nu coincide cu împlinirea voii lui Dumnezeu. «Nu Dumnezeu a creat moartea». Moartea s-a strecurat în firea umană ca urmare a căderii celor întâi zidiţi şi acţionează ca un parazit. Nu e cu putinţă ca răul să provină de la Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este izvorul binelui. Atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu nu l-a destinat morţii. Abia după săvârşirea păcatului de către om, a apărut şi moartea: «iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit» (Fac. 2, 17). Aşa cum zice sfântul apostol Pavel, «precum printr-un om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el» (Rom. 5, 12). Aşadar, moartea, ca rezultat şi «rod» al păcatului primilor oameni creaţi, a intrat, s-a strecurat în firea umană şi, prin ea, în toată creaţia.

Dumnezeu, în nespusa Sa milostivire, a rânduit ca omul să nu-şi cunoască ceasul morţii. Conform Teologiei Ortodoxe, dacă omul ar şti când va muri, nu s-ar opri de la păcat şi ar fi complet indiferent faţă de dobândirea virtuţilor. Pe când faptul că nu ştie când îi va suna ceasul morţii îl ţine într-o continuă stare de veghe, de alertă. «Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru» (Mat. 24, 42). Cu alte cuvinte, nu ştim când vom muri sau când va fi A Doua Venire a Domnului.

Acest lucru nu înseamnă, însă, că Dumnezeu vrea să avem parte de o moarte năprasnică. Există o rugăciune pe care o zicem în slujbele Bisericii şi în care cerem lui Dumnezeu să ne păzească de nenorociri şi de moarte subită: «Încă ne rugăm ca să fie păzită ţara aceasta, oraşele şi satele ei de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea altor neamuri şi de războiul cel dintre noi, de moartea cea năprasnică…».

Biserica nu se roagă numai pentru credincioşi, care sunt mădularele sale active, ci pentru toţi oamenii, care sunt chemaţi să devină mădulare ale sale. Ca o mamă iubitoare, Biserica îşi exprimă grija şi dragostea sa nemărginită, în virtutea căreia ne protejează de orice rău şi ne oferă tot ce e bun şi binecuvântat nouă, copiilor săi, dar şi întregii lumi. De aceea, se roagă nu numai pentru ortodocşi, ci pentru «pacea a toată lumea… pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor…».

Pentru cei atei, necredincioşi sau nepocăiţi, moartea este un eveniment înfiorător, care are consecinţe groaznice, tocmai fiindcă nu au valorificat cum se cuvine timpul oferit de Dumnezeu în această viaţă pământească. Aceşti oameni nu s-au raportat corect faţă de Dumnezeu, faţă de lume şi faţă de ei înşişi, iar acest lucru se vede din faptul că nu au trăit în pocăinţă, nu au trăit având cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu. De aceea, comuniunea lor cu Dumnezeu, participarea lor la bucuria veşnică de după moarte este pusă sub semnul întrebării. Acest tip de om este vizat de rugăciunea amintită mai sus, în care ne rugăm ca Dumnezeu să-i păzească de moartea cea năprasnică.

De cealaltă parte, pentru omul care trăieşte în conformitate cu voia lui Dumnezeu şi duce o viaţă duhovnicească, moartea subită nu are consecinţe grave, nu-l poate vătăma din punct de vedere spiritual. Cu cât mai înduhovnicit este omul, cu atât mai puţin se teme de moarte. Am putea spune, mai degrabă, că unul ca acesta îşi doreşte moartea, nu pentru că ar urî viaţa sau pentru că ar considera trupul drept închisoare a sufletului, aşa cum credeau filosofii platonici, care vedeau moartea drept o scăpare din închisoarea trupului. Creştinul iubeşte viaţa şi tânjeşte după comuniunea cu Viaţa cea adevărată, care este Hristos. De aceea, poate mărturisi dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel:«Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. […] Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta e cu mult mai bine» (Filip. 1, 21-23).

Fericitul Gheronda Iosif Isihastul, din dragoste sfântă pentru Hristos şi din dorinţa de a moşteni viaţa cea adevărată, a descris moartea în felul următor: «moartea, care pentru cei mulţi este mare şi înfricoşătoare, pentru mine este o odihnă, un lucru deosebit de dulce». De aceea zicea: «fericit este cel care zi şi noapte îşi aşteaptă moartea şi se pregăteşte pentru întâlnirea cu ea. Pentru că pentru unul ca acesta, moartea este blândă, pe când, pentru cei care nu o aşteaptă, ea este amară şi dură».

Sfântul Siluan Athonitul oferă un exemplu foarte frumos de moarte năprasnică. «Să ne imaginăm», zice, «un rege foarte bogat, care trăieşte în desfătări şi în păcate. Aflându-se la o petrecere, se distrează cu prinţii şi cei dimpreună cu ei, şezând în toată splendoarea sa pe tronul împărătesc. Dacă i-ar spune cineva: “în scurt timp vei muri”, în secunda următoare, acesta ar fi cuprins de mare frică şi cutremur. Dacă aceeaşi persoană i-ar spune acelaşi lucru unui sărac, care însă are o dragoste bogată pentru Dumnezeu, acela ar răspunde cu seninătate: “Facă-se voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că Şi-a adus aminte de mine şi vrea să mă ia acolo unde l-a luat şi pe tâlhar”».

Desigur, pentru om, ideal ar fi să-şi cunoască ceasul sfârşitului său, pentru a se ruga, pentru a-l găsi moartea rugându-se. Acest lucru se întâmplă în cazul bătrânilor care au dus o viaţă cuvioasă, în virtuţi. Aşa s-a întâmplat, de pildă, în cazul lui Gheronda Iosif Isihastul, care îşi cunoştea dinainte ceasul morţii. Primise „înştiinţare” de la însăşi Maica Domnului că va muri exact în ziua Adormirii Ei, adică pe 15 august. Mulţi sfinţi ai Bisericii noastre, precum Daniil Stilitul, Grigorie Palama, etc., îşi cunoşteau clipa în care vor muri. Cuviosul Theógnostos zice că, oricât de mult ai progresa în virtute, oricât har ai dobândi, «să nu te desparţi de trup până nu-ţi vei cunoaşte ceasul morţii. De aceea, roagă-te din adâncul inimii ca Dumnezeu să-ţi descopere acest lucru».

Aşa cum zice psalmistul, «judecăţile Tale (Doamne) sunt adânc mare» (Ps. 35, 6), sau aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel «cine a cunoscut gândul Domnului?» (Rom. 11, 32). Dumnezeu, prin voia şi hotărârile Sale înţelepte, urmăreşte mântuirea omului, desăvârşirea lui spirituală, chiar şi atunci când omului, aflat sub stăpânirea raţiunii umane limitate, i se pare că Dumnezeu îl nedreptăţeşte. Domnul a îngăduit ca mulţi sfinţi să aibă parte de o moarte năprasnică. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, cu Avva Moise Etiopianul, cu cuviosul Ştefan cel Nou, cu cei 38 părinţi din Sinai şi cu cei 33 părinţi din Raith, cu Cuviosul Athanasie Athonitul, întemeietorul monahismului aghiorit şi cu mulţi alţii. Aceştia, în calitate de duhovnici, au luat asupra lor păcatele poporului şi s-au jertfit precum Hristos, pentru mântuirea lumii. Prin faptele lor, au trezit întregul popor ortodox, îndemnându-i să se întrarmeze cu rugăciunea şi cu starea de veghe. Aşa cum zice Sfântul Anastasie Sinaitul, «după moartea năprasnică a vreunui sfânt, credincioşii ar trebui să se întrebe: dacă acest om drept a avut parte de o astfel de moarte, la ce să ne aşteptăm noi, păcătoşii?».

Alteori, Dumnezeu îngăduie moartea subită a unui sfânt, pentru a i se şterge astfel mulţimea de păcate. În Pateric, citim că un monah căzuse în păcatul curviei. De aceea, doi fraţi care se nevoiseră alături de el şi care trecuseră deja la cele veşnice, Îl rugau pe Dumnezeu să îngăduie ca acela să fie sfâşiat de un leu, pentru ca, prin această moarte dureroasă, să i se şteargă acel greu păcat şi, astfel, să se alăture şi el cetei celor mântuiţi. Fericitul Gheronda Porfirie zicea că cercetătorii sunt foarte aproape de a găsi antidotul pentru cancer, dar Dumnezeu nu îngăduie acest lucru, întrucât Raiul se umple de oameni care suferă de cancer.

Durerea este strâns legată de viaţa noastră. De multe ori, ne plecăm în faţa necazurilor, mai ales dacă suntem puţin credincioşi. Spre exemplu, ştim că o persoană dragă nouă va muri în scurt timp, întrucât suferă de o boală incurabilă, şi, deşi ne pregătim psihologic pentru a accepta acest fapt, cu toate acestea, nu suportăm ideea de a-l pierde. Cu atât mai greu ne va fi să acceptăm moartea subită a acelei persoane, mai ales dacă este tânără.

Moartea este ceva nefiresc, denaturat şi oribil. Ea este mereu duşmanul cel mai înverşunat al omenirii. Din cele mai vechi timpuri şi până aproape de zilele noastre, omul a văzut moartea cu un real interes existenţial. Însă omul contemporan, care vede şi aude zilnic (la radio sau TV) de moartea multor oameni, căzuţi fie în războaie, fie în accidente, şi-a pierdut acest mod existenţial de abordare a morţii, considerând-o ca fiind ceva firesc.

Creştinul nu vorbeşte despre moarte cu pesimism, nu o vede ca pe o fatalitate, sau ca pe ceva firesc, ci o vede îndeosebi ca pe un duşman pe care trebuie să-l învingă cu ajutorul lui Hristos. «Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea» (I Cor. 15, 26). «Cuvântul trup S-a făcut» (Ioan 1, 14) «ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul» (Evrei 2, 14). Aşadar, Logosul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să strice puterea morţii, să şteargă păcatele omenirii şi să biruiască puterea celui viclean. Hristos a luat trup omenesc şi stricăcios, ca să învingă moartea în Însuşi trupul Său. Prin Jertfa de pe Cruce şi prin Învierea Sa, El a biruit moartea şi i-a oferit omului posibilitatea ca, unindu-se cu El, să învingă şi el moartea în viaţa sa personală. Astfel, după întruparea Logosului lui Dumnezeu, pentru creştini, moartea îşi schimbă numele şi destinaţia: nu se mai numeşte moarte, ci adormire. Şi nu mai duce la nefiinţă, ci reprezintă o punte către viaţa veşnică. Astfel, putem spune despre credincioşi, că se mută «de la moarte la viaţă» (Ioan 5, 24).

Sfântul Nicodim Aghioritul ne sfătuieşte să nu uităm că «moartea este ca un fur, despre care nu ştim când va veni. Poate veni chiar în ziua aceasta, în ora aceasta, în clipa aceasta… Te-ai trezit de dimineaţă, dar poate că nu vei mai apuca seara. Sau poate te culci liniştit seara, dar nu vei mai apuca răsăritul soarelui… Gândeşte-te, deci, frate, la acestea şi zi în sinea ta: Dacă o fi să mor îndată, oare ce se va întâmpla cu mine? Oare ce voi folosi atunci dacă până în acel ceas m-am desfătat cu toate plăcerile lumii? Treci înapoia mea, satano, şi tu, gândule rău! Căci nu vreau să te ascult când mă îndemni la păcat».

Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi experienţei Bisericii, mult îi ajută pe fraţii noştri adormiţi – şi îndeosebi pe cei care au avut o moarte subită – pomenirile, Liturghiile de patruzeci de zile, rugăciunile, milosteniile, însuşi modul nostru de viaţă, care poate aprinde un crâmpei de lumină în sufletele acestora.

În încheierea acestui mic referat, în care m-am referit pe scurt – şi din perspectivă teologică – la anumite aspecte referitoare la moartea năprasnică, aş vrea să accentuez faptul că moartea, despărţirea sufletului de trup, este o taină, asupra căreia putere are numai Hristos, Domnul vieţii şi al morţii. Este una din judecăţile de nepătruns ale lui Dumnezeu dacă vom avea parte de o moarte subită sau de o moarte normală. Cert e că trebuie să fim convinşi, trebuie să realizăm cu întreaga noastră existenţă faptul că, prin Hristos cel Înviat, «moartea nu mai are stăpânire» (Rom. 6, 9) şi că «harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru» (Rom. 6, 23).

Arhim. Efrem Vatopedinul, Egumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped
Αθωνικός Λόγος (Cuvântări athonite), pp. 207-215.
/pemptousia.ro/

Leave a reply

required