Creştinul adevărat aşază îna­­­intea lucrurilor materiale pe ce­le spirituale, valorile care dau con­sistenţă vieţii. Scopul e­xis­ten­ţei este perfecta armoni­za­re a gân­dului cu fapta, sus­ţi­nut fiind de puterea lui Hris­tos, întru Ca­re s-a botezat şi s-a u­­nit, în mod li­ber, potrivit răs­pun­­sului: Mă u­nesc cu Hristos, pe care l-a dat a­tunci când a de­ve­­nit membru al Bisericii. Pen­tru creştinii pri­me­lor secole, a­cest răspuns nu era o formali­ta­­te, ci mărturisi­rea convingă­toa­r­e şi adesea chiar confirma­tă prin sânge a u­ni­rii cu Hris­tos.

Creştinul conştient de che­ma­­rea pe care o are nu poate trăi ori­cum. Creştin ori eşti, ori nu eşti.

Între vorbă şi faptă, în viaţa creş­­­tină e bine să fie o conso­nan­­­ţă; aceasta ar fi dovada îm­pli­­nirii cuvintelor Mân­tui­to­ru­lui: „Cel ce are poruncile Mele şi le pă­zeşte, acela este cel care mă iu­beşte.“ (Ioan 14, 6)

Poate ar trebui să ne mai în­tre­­­băm, din când în când: care es­­­te relaţia mea cu Hristos, cum se vede Hristos în viaţa mea? Cre­­dem şi trăim cum am fost bo­te­zaţi? Cât de tare suntem a­ta­şaţi de Biserică – „pute­rea care in­­tegrează, locul unde su­fletele bi­­ciuite de furtună an­co­­rează în cer­titudinea me­ta­fi­zi­că a cre­din­ţei“ (Nichifor Crai­­nic)?

Sunt creştini care se cred a fi cre­­dincioşi, dar fără a se regăsi în Biserică. Aceştia sunt, de fapt, creştini ocazionali, care nu mai înţeleg importanţa şi ro­lul ac­­telor sacre, sfinţitoare, pen­tru ca­­re credinţa devine un a­pa­naj doar al sufletului, Hris­tos fiind cin­­stit doar în inimă, fă­ră să fie măr­­turisit. Se poate vor­bi de un o­­portunism al cre­din­ţei, de un creş­­tinism al sufi­ci­enţei, în care în­­văţăturile lui Hristos sunt ob­ser­­­vate selectiv şi justificativ. Din punctul lor de vedere, Hris­tos reprezintă pen­tru viaţă ceva au­­xiliar şi pe­ri­feric. Evanghelia se transfor­mă „într-un instrument de legi­ti­mare a valorilor noas­tre existenţiale, Evanghelia este siluită prin­tr-un arbitrar ne­­cunoscut al altor vremuri.“ (Ni­­colae Ber­di­aev)

O asemenea perspectivă ne fa­ce să înţelegem de ce trebuie să rămânem în unitate cu Hris­tos, ieşind din sfera unei vieţi e­go­­iste, plină de patimi şi pă­ca­te ca­re ne pot distruge.

Viaţa nu-şi găseşte îm­pli­ni­rea decât prin mântuirea sufle­tu­lui. Toate celelalte preocu­pări ale vieţii slujesc acestui scop înalt: mântuirea are prio­ri­­tate, du­pă cum cerem într-u­na din ru­găciunile sfintei Bise­rici: Pen­tru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Dom­nului să ne rugăm.

Aşadar, în lupta noastră pe ca­­re o ducem în viaţa aceasta cu toa­te provocările sociale, când re­clama ia locul produ­se­lor de ca­­li­tate, minciuna ia lo­cul ade­vă­rului, ura, locul iubi­rii, le­gă­tu­ra cu Hristos este e­sen­­ţială. Nu­mai aşa putem să re­­zistăm în fa­ţa ilu­ziilor şi a pă­re­­rilor false, să respingem por­n­i­rile pătimaşe, să răzbim în fa­­ţa violenţei şi a u­rii.

Adevăraţii creştini nu s-au în­doit niciodată de ajutorul lui Dum­­nezeu. Prin rugăciune, fap­te bune, credinţă, putem în­vin­ge toa­te ispitele şi putem du­ce o via­ţă curată.

Este o binecuvântare şi o ma­re fericire să ne fi născut în­tr-o ţa­ră creştină, în care de mici ni se oferă şansa mântui­rii, în care zi de zi clopotele Bi­se­ricii ne chea­mă la Hristos.

Pr. prof. dr. Dan Toader

http://ziarullumina.ro/

Posted in: Articole.
Last Modified: octombrie 22, 2015

Leave a reply

required