În Pateric se spune aşa: „Iubiţi neagoniseala şi tăcerea, căci de acestea atârnă toată viaţa călugărului!” Deci, se presupune că un călugăr trebuie să-şi ducă viaţa mai ales în tăcere; bineînţeles, nu în tăcerea animalului sau în tăcerea mutului! De ce? Pentru că, dacă ne-a dat Dumnezeu grai, ni l-a dat ca să vorbim, nu ca să tăcem! Aveam un profesor de latină la Timişoara (eu am făcut liceul la Timişoara) şi când scotea pe câte unul la răspuns şi nu ştia, zicea: „Tăcerea-i de aur, vorba-i de argint! Ăsta-i plin de aur!”
Nu în înţelesul acesta să taci, ca să te numeri la cei care tac, ci să taci ca să ştii când să vorbeşti şi cum să vorbeşti, corect şi frumos! În Pateric se pune şi problema aceasta şi se zice: sunt trei feluri de oameni care tac. Unii care tac din fire, unii care tac pentru slava deşartă, ca să fie număraţi la cei care tac şi unii care tac ca să nu greşească. Se zice că numai tăcerea celor din urmă câştigă darul. L-a întrebat cineva pe Avva Pimen: „Ce-i mai bine, să vorbesc sau să tac?” Şi Avva Pimen i-a zis aşa: „Dacă vorbeşti, pentru Dumnezeu să vorbeşti, iar dacă taci pentru Dumnezeu, e bine să taci!”
Şi tot în Pateric se spune că „sunt oameni care de dimineaţa până seara vorbesc, dar fără de folos nimic nu vorbesc. Aceia toată vremea se socoteşte că duc tăcere; şi sunt oameni care nu scot nici un cuvânt, dar în inima lor osândesc pe alţii, aceia toată vremea se socoteşte că vorbesc”.

                                              Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 163

Leave a reply

required