Auzul” lui Dumnezeu e atât de atent, încât se face, așa zicând, auzit și înspăimântă sufletul.
De multe ori se aude și liniștea. Sau se aude mai mult în tăcerea cuiva auzul lui, sau atenția lui. „Auzim” adeseori liniștea, sau atenția încordată cu care ne aude sau ne urmăreste cineva; auzim „auzul” lui și aceasta ne face deosebit de atenți în cuvintele, în purtările noastre. Atenția lui e sesizată însă de încordarea mea, de „auzirea” mea, sau o provoacă pe aceasta. Auzirea lui Dumnezeu, sau auzul „auzului” Său premerge vederii Lui, prin care El intră și mai mult în planul accesibil nouă. Dumnezeu nu mai e simțit ca unul ce e nevăzut, ci se vede slava Lui, lumina Lui.

Drd. Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: Notele de subsol ale Filocaliei românești. Volumul I, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 173

Posted in: Articole.
Last Modified: iulie 28, 2016

Leave a reply

required