Păziţi-vă, fraţilor! Iată că vine un anotimp în care mai mult decât oricând ne pândesc ispite, mai ales prin patimile trupeşti. Fiţi, aşadar, gata să vă arătaţi acum credincioşia în chip deosebit. Prietenul la nevoie se cunoaşte, iar adevărata credincioşie faţă de Domnul – în ispite”.
În prima zi a Învierii Sale, seara, Domnul S-a arătat Sfinţilor Apostoli şi i-a bucurat cu Învierea Sa. Sfântul Apostol Toma nu se afla atunci împreună cu ei. Când a venit, ceilalţi Apostoli au început să-l încredinţeze: „L-am văzut pe Domnul”, însă atunci el se afla într-o asemenea aşezare a duhului, încât n-a vrut să dea crezare mărturiei lor şi a răspuns cu hotărâre că dacă nu va vedea cu ochii lui şi nu va pipăi cu mâinile sale rănile de pe trupul Domnului, nicidecum nu va crede. El a rămas o săptămână întreagă în starea aceasta chinuitoare de neîncredere în Învierea Domnului. Domnul a văzut ce apăsare avea pe inimă, şi din milă faţă de el, arătându-Se iarăşi tuturor ucenicilor, în duminica următoare, când şi Sfântul Toma era cu ei, după ce le-a dat bineţe tuturor cu pacea Să, îndată i-a grăi Apostolului Toma şi a zis: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. (În 20, 27).
Ai dorit să capeţi încredinţări pipăite cu privire la Învierea Mea? Vino, pipăie şi vezi – atâta doar, nu fi necredincios, ci credincios”. Atunci, Sfântul Apostol, într-o pornire puternică de credinţă, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! (În 20, 28).
Această întâmplare ne înfăţişează numeroase şi mişcătoare laturi ziditoare. Mă voi opri asupra unei singure spuse, mai de folos nouă: nu fi necredincios, ci credincios. Oare n-am auzit cu toţii de curând această poruncă pe care ne-a lăsat-o Domnul: nu fi necredincios, ci credincios? Ce am făcut noi când ne-am pregătit de împărtăşanie? L-am aşteptat pe Domnul. O săptămână întreagă ne-am chinuit, o săptămână întreagă ne-am tulburat de nedumerire  – Se va milostivi de noi Domnul, ne va ierta şi ne va da să-L gustăm? Ne-am spovedit şi am făgăduit să nu-L mai jignim. Pentru această făgăduinţă, El a venit la noi prin Sfintele Taine, ne-a dat nu numai să-L pipăim, ci să-L şi gustam, şi prin aceasta milostivă lucrare a Să pare a spune fiecăruia dintre noi: „Mă dau ţie, gusta şi vezi – însă ia seama, îndeplineşte-ţi şi tu făgăduinţa: nu fi necredincios, ci credincios”.
Acesta a fost porunca Domnului către noi! Şi ea a fost primită, bineînţeles, de conştiinţa fiecăruia. Să se audă, aşadar, necontenit în inima noastră, şi să fie văzută de cugetul nostru neîmprăştiat ca şi cum ar fi scrisă, ca ea să îndrepteze paşii noştri şi să pună în rânduială faptele şi planurile noastre. Sfântul Apostol Toma şi-a dovedit credinţa faţă de Domnul prin toată viaţa sa, prin ostenelile apostolice şi prin sfârşitul mucenicesc: sarcina vieţii noastre, grija dureroasă a duhului nostru să fie aceea de a dovedi atât Domnului, cât şi tuturor celorlalţi, că   ţinem minte cuvântul Lui: nu fi necredincios, ci credincios.
Fiecare să-şi amintească ce a făgăduit Domnului la spovedanie şi să-şi repete cât mai des singur: nu fi necredincios, ci credincios. I-ai făgăduit Domnului că vei fi înfrânat? Să fii înfrânat. I-ai făgăduit că vei fi cu luare-aminte faţă de nevoile altora? Aşa să şi fii. I-ai făgăduit că vei împlini cu evlavie faptele bunei credinţe la biserică şi acasă? Să le împlineşti. I-ai făgăduit să nu ţii ranchiună, să nu invidiezi, să nu te superi, să nu te mândreşti, să nu osândeşti? Să nu faci nimic din toate acestea. Îndeobşte, orice ar fi făgăduit Domnului cineva, în toate cele cu pricina să nu fie necredincios, ci credincios.
Fiecare ştie, bineînţeles, că aşa şi trebuie. Totuşi, fraţilor, este mare nevoie să vă amintesc de lucrul acesta, pentru că la noi domneşte un obicei ciudat: atâta timp cât este post, suntem serioşi, iar cum trece postul, începem să dezlegăm la toate – şi încă la o asemenea scară largă de parcă nu ar fi în asta nici un păcat. Sfânta Biserică nu se aşteaptă ca în Săptămâna Luminată a Paştilor cineva să se dedea vâltorii patimilor şi poftelor necurate.
Îndată ce a trecut însă această săptămână, prin pildă să Sfântul Apostol Toma le pune unora întrebarea: „Ei, aţi rămas credincioşi Domnului în săptămâna ce a trecut?”, iar altora le dă lecţia: „Luaţi seama, şi de acum înainte nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi”.
Cât timp a fost post, n-am făcut altceva decât să dăm făgăduinţă şi să ne adunăm puterile. A trecut postul, şi acum se deschide arena pentru lucrarea noastră, cu puterile pe care şi le-a adunat în vremea postirii, potrivit planului pe care fiecare şi l-a făcut atunci. Şi să iasă fiecare la lucrul său şi la lucrarea sa, şi să-şi arate puterea şi iscusinţa. Vremea postului este vreme pentru a deprinde nevoinţa… Domnul ne-a adunat în biserici, ne-a învăţat, ne-a înţelepţit, ne-a tămăduit rănile, ne-a sfărâmat lanţurile, ne-a îmbrăcat cu toate armele trebuincioase – şi iată că acum ne scoate la luptă. Aşadar să ţinem piept cu bărbăţie şi în unire. Ce laudă se cuvine ostaşilor dacă ei, atunci când sunt scoşi la luptă după ce au fost instruiţi cum trebuie, aruncă armele şi se predau duşmanilor? Ce laudă ni se cuvine şi nouă dacă după o asemenea purtare grijă faţă de noi ne vom da iarăşi pe mâna patimii de prima dată când se iveşte – şi asta după ce cu atât de puţină vreme în urmă am zis: „Nu voi mai păcătui!” şi am auzit: „Nu fi necredincios, ci credincios”?!
Păziţi-vă, fraţilor! Iată că vine un anotimp în care mai mult decât oricând ne pândesc ispite, mai ales prin patimile trupeşti.
Fiţi, aşadar, gata să vă arătaţi acum credincioşia în chip deosebit. Prietenul la nevoie se cunoaşte, iar adevărata credincioşie faţă de Domnul – în ispite. Când se răscoală patimă, îndată să-ţi aminteşti de porunca Domnului şi să dovedeşti cu faptă că vrei să-I fii credincios, alungând fără cruţare de sine toate îndemnurile ei. Ştie Domnul ca acum ne înconjoară primejdii din toate părţile, şi de aceea ne aduce aminte şi ne preîntâmpină. Pe mare se fac semne care arată stâncile de sub apă şi bancurile de nisip: aşa şi cu noi.
A venit vremea aţâţătoare de patimi, şi fiecare aude: „Ia seama, nu fi necredincios, ci credincios”. Aşadar luaţi aminte la acest îndemn!
Ce anume are el în vedere să discearnă fiecare sfătuindu-se cu sine însuşi! Fiecare are patima sa: va începe aceasta să-l tulbure, ei să-i şi ţină piept.
Vei ţine piept, vei fi credincios; nu vei ţine piept, vei fi necredincios. Pe măsură va fi şi lauda, pe măsură va fi şi rodul! În cartea Apocalipsei i se spune unuia dintre îngerii Bisericilor: fii credincios până la moarte, şi îţi voi da ţie cununa vieţii (Apoc. 2, 10).
Aşadar, dacă nu vei fi credincios, nu vei primi viaţa. Vedeţi, zice: fii credincios până la moarte, nu cum facem noi — postim puţin şi credem că am făcut tot ce trebuia, că ne-am răscumpărat toate păcatele şi am primit îngăduinţă să trăim după bunul plac tot anul. De fapt, când am postit şi ne-am pregătit de Împărtăşanie încă nu am făcut nimic, ci doar ne-am pregătit să facem. Când cineva, după ce şi-a cercetat grădina sau ogorul şi a găsit acolo rădăcini de ierburi dăunătoare, zice: „Cutare şi cutare rădăcini, cutare şi cutare ierburi trebuie smulse”, nu a făcut încă nimic, ci doar şi-a trasat planul a ceea ce are de făcut. Şi noi, când postim, ne pregătim de Împărtăşanie şi ne mărturisim, nu facem altceva decât să ne recunoaştem păcatele şi patimile şi să luăm hotărârea de a le dezrădăcina, iar la dezrădăcinare trebuie să purcedem printr-o osteneală aparte, nouă, pentru care vremea potrivită vine acum. Cel mai bine şi mai lesne este de făcut asta când patimile cu pricina se răscoală – fiindcă atunci când ele nu se răscoală nu ştii de ce să te apuci, aşa cum în grădină nu ştii ce trebuie să smulgi atunci când rădăcinile cele rele sunt ascunse în pământ. Lasă să fie acum vremea patimilor şi acestea să se întărate şi ia-le cu mână tare,  smulge-le şi aruncă-le dincolo de gardul inimii, şi fă aceasta cu bucurie, ştiind că astfel îi arăţi Domnul, Care ştie toate, credincioşia ta nefăţarnica, şi nu te lăsa pradă patimii, oricât de linguşitor s-ar apropia.
Aşa, aşa, fraţilor, luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efes. 5, 15-16).
Zilele rele sunt cele în care sunt mai multe sminteli. A le răscumpăra înseamnă a nu ne lăsa pradă ispitei smintelilor.
Răscumpăraţi, deci, vremea ce vine în acest fel, pricepând că aceasta este voia lui Dumnezeu. Făcând aşa, veţi împlini negreşit ceea ce doreşte şi aşteaptă Domnul de la fiecare dintre voi: nu fi necredincios, ci credincios. Amin!
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Sfântul Teofan Zăvorâtul

Leave a reply

required