Rugăciunea este un act lăuntric al duhului nostru. Ea se poate exprima în cele mai diferite forme. Nu rareori, ci destul de des, aceasta se exprimă prin tăcerea noastră în faţa lui Dumnezeu, tăcere pentru că Dumnezeu vede toată profunzimea gândurilor noastre, toate dorinţele inimii noastre, şi nu întotdeauna suntem capabili să le exprimăm în cuvinte. Dumnezeu înţelege mişcările tainice ale inimii şi ne răspunde la ele. … Eu mă tem puţin că nu dai atenţie chiar acestui lucru spus mai sus: ca tu eşti înclinată să crezi, aşa cum o fac mulţi, că rugăciunea înseamnă doar şedere în faţa icoanelor şi rostirea formulelor rânduite (de dimineaţă şi de seară sau a psalmilor). Desigur, cu o astfel de rugăciune poţi să fii obişnuit încă din copilărie şi să o săvârşeşti în fiecare zi. Dar această rugăciune este cu totul nesatisfăcătoare şi nu epuizează problema rugăciunii. Observ că oamenii contemporani devin tot mai puţin capabili pentru o astfel de rugăciune. Acest fenomen mi-l explic prin creşterea activităţii intelectuale a oamenilor.
Mintea noastră se găseşte într-o continuă agitaţie din pricina nenumăratelor impresii de tot felul: vizuale şi auditive. De dimineaţă începe activitatea oamenilor din sate şi oraşe, care antrenează mintea şi imaginaţia în cursul evenimentelor la care iau parte.
(…) Îmi spui că, observând incapacitatea de a găsi rugăciunea, (când te aşezi la rugăciune), vezi nimicnicia ta şi acest lucru te deprimă. Nu te deprimă! Această situaţie nu trebuie să te neliniştească. A sta în faţa lui Dumnezeu nu înseamnă deloc a sta în faţa icoanelor, ci să-L simţi în toată profunzimea conştiinţei ca pe Cel ce le plineşte pe toate. Trebuie să-L trăim cu adevărat ca pe Prima Realitate, după care, în ordinea inferioară, urmează lumea a doua, a realităţii create, derivate. De aceea, pentru rugăciune este folositoare orice poziţie a corpului: culcat, mergând, şezând, stând în picioare, etc.
Dacă mintea şi inima ta resimt dispoziţie pentru rugăciune la citirea Sfintei Scripturi, atunci păstrează această dispoziţie până când încetează. Regula este următoarea: orice cuvânt, orice situaţie în care mintea şi inima se unesc într-o unică conştiinţă dumnezeiască nu trebuie părăsite până când mintea, inima sau trupul nu obosesc.
Observaţiile mele asupra oamenilor contemporani m-au dus la concluzia că cel mai potrivit lucru pentru ei este să se roage în biserici, în special la Sfânta Liturghie. Rugăciunea liturgică şi o deasă împărtăşanie înseamnă plinătate. Pentru aceasta însă trebuie să trăim şi să înţelegem Sfânta Liturghie. Atunci ni se va descoperi că Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga noastră viaţă: în ea se cuprind toate planurile existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu. (…) Fără să aprofundeze cunoştinţele sale în acest domeniu, omul poate cădea cu uşurinţă într-un obicei pustiitor şi aducător de moarte. Este nevoie să creştem neîncetat în cunoaşterea lui Dumnezeu şi să nu permitem ca Liturghia să se transforme într-un detaliu al vieţii noastre de toate zilele.
Acum, pentru că ea a devenit în locul Liturghiei, “obedniţă” (adică, prin faptul că oamenii nu se mai împărtăşesc la Sfânta Liturghie decât foarte rar, ceea ce este anormal, aceasta a devenit o slujbă în care predomină citirea), a fost trăită de noi toţi ca o profundă criză. Oamenii au început să prefere orice fel de lecturi sau distracţii în locul Liturghiei. Astfel, mai bine se odihnesc şi îşi satisfac dorinţele de a spori în cunoştinţe. Acest lucru este (…) de înţeles. Omul, prin natura sa, este o fiinţă care năzuieşte spre desăvârşire, spre cunoaştere şi chiar spre cunoaştere absolută, spre plinătatea Fiinţei. Şi iată paradoxul: în virtutea acestei năzuinţe, oamenii nu mai preţuiesc acel loc ce le-a fost dat de Dumnezeu pentru dobândirea acestei cunoaşteri şi acestei vieţi“.

Scrisoare din 1958 a Arhimandritului Sofronie către sora sa, Maria, inclusă în cartea: Ne vorbeşte părintele Sofronie. Scrisori, Editura Biserica Ortodoxă & Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Leave a reply

required