Nu este exagerat să spunem că noile media au format, într‑un timp scurt, un nou tip de om: homo connecticus şi homo communicans. Desigur, orice om este prin fire „în relaţie” şi „în comunicare”; aşa cum a subliniat cu tărie Aristotel acum aproape 2400 de ani, omul este un „animal social”, şi cum au arătat recent, în două moduri diferite, curentul psihanalitic şi curentul personalist, persoana umană nu există şi nu se dezvoltă decât „în relaţie”, limbajul având în această relaţie un rol fundamental.
Dar fiinţa umană are, de asemenea, nevoie, pentru a se dezvolta armonios – pe un plan care nu este doar psihologic, ci şi spiritual – deopotrivă de singurătate şi linişte (două elemente pe care spiritualitatea ortodoxă le pune alături sub numele de isihie). Şi psihologii ştiu foarte bine că adesea omul îşi face noi şi noi relaţii ca să nu rămână singur cu sine însuşi şi ca să nu fie nevoit să‑şi asume astfel ceea ce Pascal numeşte „condiţia sa mizeră”. Tot Pascal numea „divertisment” activitatea depusă de om pentru a se îndepărta (divertere în lb. latină) de sine însuşi. Căutarea de legături şi comunicare permanentă a omului modern răspunde adesea acestei nevoi de a se uita pe sine însuşi, iar atunci ia forma unei dependenţe, asemănătoare dependenţelor vechi de când lumea, al căror scop fundamental este de asemenea acela de a evada din sine însuşi, din realitate.
Noile media au constituit trama unui nou mod de viaţă care comportă o conexiune permanentă prin intermediul nenumăratelor aparate şi aparaturi, utilizatorul lor fiind pentru ele nu numai o prelungire, ci un apendice, nu numai slujitorul, ci chiar robul lor. În această comunicare pe care ele o permit sub diverse forme, persoana nu mai are vreme de răgaz, nu doar pentru că aceste dispozitive trimit în permanenţă semnale care sunt tot atâtea apeluri, ci pentru că fără această relaţie mediatică ea se simte nefericită. Conexiunea şi comunicarea mediatică au devenit pentru ea într‑atât o a doua natură, încât pentru mulţi dintre contemporanii noştri este de inimaginat o existenţă lipsită de ele. A trăi fără televizor, fără calculator, fără tabletă, fără smartphone pentru mulţi este ca şi cum ai trăi fără să respiri, fără să te hrăneşti; apar tot mai multe articole în care diverşi inşi obişnuiţi cu o asemenea conexiune şi comunicare vorbesc despre timpul petrecut fără aceste aparate ca şi cum ar istorisi o faptă de mare eroism. Omului nu‑i este de ajuns faptul că este informat printr‑un semnal că a primit un mail sau un SMS, ci simte nevoia să‑şi consulte el însuşi în mod frenetic mailurile, chiar dacă acolo nu găseşte decât informaţia „Nu aveţi mesaje noi”, sau să se uite des pe mobil, ca să constate că rubrica „mesaje” e goală, că n‑a primit nici un nou SMS.
Tot aşa el simte nevoia de a controla în permanenţă numărul de like‑uri primite pe Facebook sau de followers pe Twitter, pentru a se asigura că există şi are valoare în ochii celorlalţi.
După cum notează Philippe Breton, nu numai că „reprezentarea omului ca fiinţă dedicată cu totul comunicării şi supusă tiraniei imaginii (deopotrivă celei care este a sa şi celor care‑i parvin prin media) a devenit în mod major dominantă”, ci şi „ciberspaţiul” sau „satul planetar” apar ca locuinţe fireşti pentru homo connecticus şi homo communicans, iar ceilalţi membri ai acestei noi specii se prezintă drept concetăţenii, vecinii şi „prietenii” săi (noţiuni care, după cum vom vedea, sunt în mare parte inadecvate şi iluzorii).
La mijlocul secolului al XX‑lea, unii gânditori americani – ca Daniel Bell, Alvin Toffler sau Zbigniew Brzezinski – au prevăzut, odată cu dezvoltarea ciberneticii (strămoş al informaticii), venirea unui al treilea val de civilizaţie (după cele produse de agricultură şi de tehnică), a unei ere noi, plină de promisiuni.
Într‑o viziune pur utopică şi cvasi‑religioasă, unul dintre principalii teoreticieni ai ciberneticii, Norbert Wiener, susţinea că, în faţa entropiei (principiu de dezorganizare) care, sub influenţa unei forţe diabolice, ameninţa cu moartea societăţile moderne, singura şansă de salvare pentru umanitate, într‑o societate bazată în totalitate pe comunicare, erau informaţia şi schimbul permanent de informaţii. Wiener crea astfel „noua paradigmă a unui mod de a gândi relaţia, care închide realul în relaţional, şi relaţionalul în informaţional”. Confirmând modul de a gândi al lui McLuhan, potrivit căruia mijlocul de transmitere al mesajului este mai important decât mesajul însuşi, Wiener a stabilit că scopul mesajului este acela de a circula, iar al omului, acela de a‑l face să circule.
În concepţia lui Wiener, omul îşi pierde identitatea în calitate de subiect individual şi devine o fiinţă pur relaţională, caracterizată în mod esenţial prin capacitatea sa de schimburi sociale, a cărui existenţă este constituită prin comunicarea pe care o operează şi a cărei valoare se măsoară prin gradul de complexitate al acestei comunicări. Omul încetează de a mai fi ceea ce Kant considera drept caracteristica unei persoane, şi anume un scop în sine, devenind un simplu mijloc şi, prin urmare, în cadrul comunicării, un mijloc de comunicare. Modul în care Wiener defineşte viaţa apare astfel ca o negare deopotrivă a libertăţii personale a omului, cât şi a interiorităţii sale, alte două caracteristici esenţiale ale persoanei umane: „A fi viu înseamnă a participa la un curent continuu de influenţe care vin din lumea exterioară şi de acte acţionând asupra ei, în care noi nu reprezentăm decât un stadiu intermediar.” Altfel spus, omul nu trăieşte decât în măsura în care este integrat într‑o reţea de comunicare şi în măsura în care comunică.
Într‑un mod destul de straniu, în viziunea sa despre un om nou şi o nouă societate, înfăţişate ca idealuri, Wiener adopta poziţii antiumaniste, făcându‑se apostolul unei umanităţi fără urmă de interioritate şi al unei comunicări importante prin forma sa, iar nu prin conţinutul său uman. De altfel, el nu şi‑a dat seama că această societate, gândită ca una capabilă să se opună entropiei, până la urmă, dimpotrivă, urma s‑o provoace prin crearea unei lumi globalizate, în care valorile aveau să devină relative şi nediferenţiate, în care identităţile, atât personale, cât şi culturale ori religioase, aveau să fie spulberate.
Dar, în anumite privinţe, viziunea sa despre un om conectat în permanenţă, dedicat pe de‑a‑ntregul comunicării, trăind prin ea şi extrăgându‑şi din ea valoarea sa, s‑a dovedit până la urmă profetică.

Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Editura Sophia, 2018

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.