Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2).
Gândul şi l-a prefăcut apoi în faptă. Şi a căzut proorocul în preacurvie, mărgăritarul în mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise. Atât era de împătimit. Vizitiul se îmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sunt vizitiul şi trăsura, aceea sunt sufletul şi trupul.
De ţi-este întunecat sufletul, trupul se rostogoleşte în mocirlă; câtă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; când vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpân pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul.
Atâta vreme cât sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar când sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere.
Ce a făcut David? A preacurvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta când era cu părul alb, ca să vezi că nici bătrâneţea nu ţi-e de folos de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând.
Daniel era de doisprezece ani şi era judecător, iar bătrânii, învechiţi în zile, urzeau faptă de curvie (Istoria Suzanei 1, 1-64). Bătrânilor nu le-a folosit bătrâneţea, nici pe Daniel nu l-a vătămat tinereţea. Şi ca să vezi că nu vârsta, ci voinţa şi gândul sunt totul, uită-te la David.
David era cu părul alb, şi atunci a căzut în preacurvie şi a săvârşit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea, că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrânare.
Ce a făcut Dumnezeu?
A trimis la el pe profetul Natan. Profetul se duce la profet. Aşa se întâmplă şi cu doctorii. Când un doctor se îmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici. Un profet păcătuise şi un alt profet i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: “Nelegiuitule, blestematule, preacurvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atât de mari cinstiri, şi tu ai călcat în picioare poruncile Lui!”, Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-l facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos când îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama.
Ce-i spune?
– „Am să-ți spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mânca la masa lui şi dormea la şoldul lui”(II Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte profetul voia să arate cât de mult ţinea soţul la soţia sa. „Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o” (II Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinând ascuns cuţitul?
Ce a răspuns împăratul?
Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a pronunţat o sentinţă foarte aspră. Aşa sunt oamenii! Împotriva altora pronunţă cu plăcere şi cu asprime sentinţele.
Ce sentinţă a dat David?
– „Viu este Domnul, a spus el, vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mieluşele pentru una!”(II Regi 12, 5-6).
Natan ce-a făcut?
N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci l-a descoperit îndată şi-l taie repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii. „Tu eşti acela, împărate!, i-a spus profetul” II (Regi 12, 7).
Ce-a răspuns împăratul?
– „A
m păcătuit înaintea Domnului!” (II Regi 12, 13). N-a spus: „Cine eşti tu de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa?”. N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul.
Ce-a spus?
– „Am păcătuit înaintea Domnului!”.
Ce i-a răspuns Natan?
– „Şi Domnul a iertat păcatul tău” (II Regi 12, 13). „Pentru că te-ai osândit singur, îi spune Dumnezeu, îţi iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ţi-ai şters păcatele, ţi-ai dat singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!”.
Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: „Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi!” (Isaia 43, 26). Ce oboseală este să-ţi spui tu întâi păcatul?
Ai şi o altă cale de pocăinţă!
Care-i aceea?
Să-ţi plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, şi ţi-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ţi cer mai mult decât să-ţi plângi păcatul! Nu-ţi spun să străbaţi oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să traversezi valuri sălbatice.
Dar ce?
Plânge-ţi păcatul!

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998

Leave a reply

required