Iarăşi se spunea despre marele stareţ Paisie că, de se întâmpla în sobor tulburare şi scârbă vreunui frate şi acela venea la cuviosul să-i spună necazul, îndată stareţul îl binecuvânta şi-l lua înainte cu cuvântul, nelăsând fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci şi mângâietoare, ducea mintea fratelui departe de întristare. De asemenea, în vorbirea sa ţinea seama de firea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înţelept îi aducea cuvânt mai adânc din dumnezeiasca Scriptură, potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvânt, fie din iscusinţa sa, fie din sfânta ascultare, până când fratele uita de tulburare şi ieşea de la stareţ bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.
Alteori grăia stareţul şi acestea:
Când văd pe fiii mei duhovniceşti nevoindu-se şi silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare şi smerenie, am în sufletul meu atât de mare bucurie duhovnicească, încât nici în Împărăţia Cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar când văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ţinând la voia lor, trecând cu vederea sfânta ascultare, cârtind şi petrecând în lenevire şi iubire de sine, atunci atâta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decât aceasta nu poate fi, până când nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat.
Se spunea despre stareţul Paisie că neîncetat îi învăţa pe fraţi şi îi deştepta spre mai mare osârdie, zicând:
Fiilor, nu vă lăsaţi făcând neguţătorie duhovnicească! Căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mântuirii, spune Sfântul Pavel.
Odată a venit la stareţ un frate şi i-a spus:
Părinte, sunt tare luptat de gânduri!
Iar stareţul i-a răspuns, zâmbind:
De ce sunteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte şi nu mai aud nimic. Parcă aş fi în pustiul Iordanului!
Despre creşterea vieţii duhovniceşti a obştii Cuviosului Paisie, scria mai târziu ucenicul său Platon aceste cuvinte:
Puteai să vezi atunci în Mănăstirea Dragomirna înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oamenii, vii fiind pentru dragostea lui Dumnezeu, erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pământeşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere decât numai din parte, despre tainica lor lucrare, adică: înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gândurilor şi rugăciunea inimii pururea săltând, cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-înşii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică, şi în vremea ascultării, şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti, ca o roadă a Duhului Sfânt. Cu cuviinţă, dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac Sirul care grăieşte: „Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu precum adunarea serafimilor”.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 301 – 302

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.