De ce oare? Pentru că află că orbul vindecat s-a purtat frumos şi cu deplin curaj, s-a arătat demn şi recunoscător, L-a apărat pe Acel care-l tămăduise, i-a înfruntat pe farisei şi din pricina aceasta a fost ocărât, jignit şi alungat, „suferind aşadar, ca un slujitor şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos.
Domnul, de aceea, vrea neapărat să-l răsplătească. Dar cum? Cu ce? în care fel?

Aur şi argint să-i dea, nu are.
I-a dat vederea. Ce lucru mai de preţ i-ar putea dărui? Parcă L-am vedea pe Domnul căutând în jur, gândindu-Se ce anume i-ar putea oferi neînfricatului şi vrednicului bărbat care-I stă acum în faţă. Ce semn de admiraţie pentru perfecta ţinută de care a dat cu prisosinţă dovadă? I-a înfruntat pe farisei. Nu a consimţit să dea declaraţie cum că binefăcătorul lui păcătos, potrivit dorinţei lor. Le-a spus, celor care ţineau morţiş să tot repete că nu ştiu de unde vine Acela: păi tocmai aici e minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a dat vederea. L-au luat în râs, l-au ameninţat, l-au dat afară, dar a rămas neclintit.
Domnul, pricepem, parcă simte nevoia să nu-l lase fară de răsplată, să-şi manifeste admiraţia. Dar cum? în care fel? Prin ce?
Şi-atunci, tot căutând, concepe o idee cu adevărat extraordinară în mintea Sa dumnezeiesc-omenească. Şi face un lucru, un gest ce-şi află echivalentul (pe plan profan) cu al regelui care pe câmpul de luptă ar desprinde de la gâtul său ori de pe pieptul său o decoraţie şi-ar prinde-o pe pieptul unui viteaz, ori în al lui Buddha, când iepure fiind, într-unui din nenumăratele sale avataruri, se arunca în foc pentru ca să-l poată ospăta pe obositul brahman care venise la el. Ori şi în al femeii care din recunoştinţă pentru un bărbat, neavând ce-i dărui, pe sine se dăruieşte.
Aşa şi Domnul, neavând ce anume da, pe Sine Se dă fostului orb, dezvăluindu-Se ca Dumnezeu. I se arată, I se descoperă, îi destăinuieşte dumnezeirea Lui. „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”.
Iată darul, cum mai scump nu poate fi.
Iată actul ce-mi pare că este cel mai admirativ dintre cele săvârşite de Hristos pe acest pământ, poate exprimând o şi mai mare admiraţie decât pentru hananeancă. Neavând ce să-i dea, i Se dezvăluie, îşi descoperă identitatea, iese din anonimat şi – suprem omagiu – îi spune Cine este.
Ce altceva fără seamăn îi putea oferi decât această repetare a scenei de pe Tabor: Hristos, pentru fostul orb, îşi manifestă din nou dumnezeirea, mai albă ca omătul, mai strălucitoare decât o mie de sori, îi pune adică la îndemână Măreţia, Splendoarea şi Absolutul, acel Ding an sich pe care Kant îl socotea nerevelabil.
Convorbirea dintre Iisus şi fostul orb mai recapitulează şi descoperirea tăcută lui Moise la Horeb: Eu sunt Cel ce sunt (leş. 3, 14).
Dar vor fi poate invocaţi Petru şi Marta. într-adevăr, nu le ascunde nici lor „lucrul în sine”, însă lor li se confirmă numai răspunsul dat următoarei întrebări puse. Pe când fostului orb Domnul din proprie iniţiativă, drept dar i Se descoperă, i „Se dă”. Se despoaie pentru el de straiele Lui lumeşti şi de înfăţişarea Lui omenească şi-i oferă spre contemplare pe Dumnezeu.
Ne mai putem întreba: De ce i-a dat Hristos vederea omului despre care ştim că nici el, nici părinţii lui n-au păcătuit? Ca să vadă cele lumeşti, lumea fenomenală?
Desigur, dar mai cu seamă ca să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, aşa cum nu le-a fost dat lui Moise, ori lui Ilie: Pe Hristos-Dumnezeu despuiat de toate atributele Sale pământeşti. Drept care şi omul tămăduit I se închină până la pământ.

………………………………………………………………………….. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia

 

Leave a reply

required