Pentru omul de azi însuşi cuvântul adevăr apare stingheritor şi aspru în auz, cu vădit disconfort şi neliniştea inimii a celui ce îşi simte ameninţată libertatea personală deplină. Căci în însăşi noţiunea de adevăr inima percepe însoţirea cu sau trimiterea la nuanţe şi înţelesuri înrudite: rost, rânduială, lege, înţelepciune, dreptate, responsabilitate, luciditate, raţiune, ş. a. Pesemne că ceea ce face asperitatea adevărului în auzul slab şi bruiat al omului întâmplării este bănuiala nelămurită că „adevărul” presupune implicit stricteţea unui fapt cert, cu neputinţă de înlăturat, implacabil, deci maxim de constrângător. (Ceea ce e imprecis căci adevărul e eliberator.)
În cugetul unui tânăr adăpat cu apele tulburi ale relativizării criteriilor într-o lume în care fiecare îşi confecţionează cum vrea propriul adevăr, e de înţeles de ce idealul unui „adevăr suprem” sau „spiritual şi transcendent”, sau, mai simplu, religios, apare ca severitatea unei cetăţui medievale pe un vârf greu accesibil de stâncăraie abruptă şi în care domnesc legi stricte şi învechite. De altfel, omul postmodern caută în viaţă ce e profitabil, nu ce e adevărul absolut, de care oricum timp nu are. Şi iată un paradox (sau poate o damnare?): în epoca torentelor informaţiei adevărul nu se mai vede, iar glasul nu i se mai aude, tot aşa cum un lan firav de grâu primăvara care cu greu se deosebeşte de iarbă este înecat de mulţimea mare a buruienilor. Iar omul, nerecunoscându-se după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, îşi caută un adevăr după chipul şi asemănarea sa. In loc să se modeleze pe sine după adevăr, îşi modelează un adevăr după sine. Dar oare, omul face adevărul sau adevărul face pe om?
De unde provine acest tsunami de anormalitate în lume dacă nu tocmai din părăsirea esenţialului vieţii omului, a vocaţiei şi menirii lui pe pământ? Întorcând spatele lui Dumnezeu, nu facem altceva decât să întoarcem faţa spre sensul opus Lui, adică spre neant, pentru că El este Izvorul vieţii. Păcatul nu e numai gest de despărţire de Dumnezeu, ci şi act împotriva firii noastre. Dumnezeu este Adevărul, iar Adevărul este sănătatea fiinţei. Ciuntirea adevărului duce la denaturarea firii umane, iar un om ce se mulţumeşte doar cu un adevăr parţial şi călătoreşte pe jumătate de adevăr ajunge şi el jumătate de om, iar nu om deplin. Tot astfel cum plantele verzi nu pot creşte fără soare, plămânul nu poate respira fără aer, picioarele nu pot merge în imponderabilitate, iar ochiul nu poate vedea fără lumină, nici sufletul nu poate fi sănătos şi întreg fără comuniunea cu Dumnezeu, fără ca să-L cheme cu dragoste: „Tată”. Tocmai pentru că Dumnezeu e Cel Care a creat fiinţa umană şi a făcut-o din dragoste pentru dragoste, a pus în ea dorul filial după Tatăl ceresc, setea fiinţială după dragostea Lui. Acesta este adevărul: Dumnezeu este dragoste şi omul însuşi are menirea de a deveni dragoste, după asemănarea Lui.
Şi degeaba cercăm prin patimi, deşertăciuni sau toleranţă indiferentă să înăbuşim în străfundurile fiinţei noastre dorul ei după dăinuirea veşnică şi fericită în dragostea Tatălui ceresc, pentru că neliniştea şi neîmplinirea noastră cresc, şi rupându-ne de Dumnezeu cădem din întregimea şi sănătatea fiinţei noastre. Viaţa cu Dumnezeu şi în Dumnezeu e cerută de însăşi firea creată de Dumnezeu. (E precum simplul fapt că o unealtă realizată pentru un scop nu va putea fi folosită dacă i se schimbă destinaţia prevăzută în proiect, ci ori va strica ori se va strica.)
De aceea oamenii se întorc azi chiar împotriva firii şi a vieţii în ordine naturală, bălăcindu-se într-un sistem consumist menit a ne înstrăina de noi înşine, uitând de noi prin materialism, drog, vis, exuberanţa plăcerilor, extravaganţa pasiunilor, fantezia televizuală aruncând deşeuri în conştiinţă, shopping exacerbat cu alimente chimizate şi modificate genetic, nesiguranţa zilei de mâine, planning familial şi avort, dictatura biometrică ş.a. De ce ne potopesc atâtea achiziţii de lanţuri ale artificialităţii şi superficialităţii? Pentru că întotdeauna lupta împotriva lui Dumnezeu este însoţită şi urmată şi de atacul împotriva firii!
Aşadar, Dumnezeu este mult prea important ca să ne mulţumim cu ceva mai puţin decât El. El ne e mai intim decât ne suntem noi nouă înşine, El ne cunoaşte mai bine decât ne putem cunoaşte noi, El ne iubeşte mai mult decât ne-am putea Iubi noi, El ne poartă de grijă mai bine şi mai sigur decât ne putem noi purta de grijă, El dă sens vieţii noastre cum nu o putem face noi prin noi înşine.

Ieromonah Ioan Bute, Misterul florii albe de crin, Limba sufletului românesc, Editura Boldas, Constanța, 2011

Posted in: Articole.
Last Modified: octombrie 22, 2018

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.