Creştinismul nu este o învăţătură fără sfârşit. Învăţătura aceasta e, ca atare, scurtă, însă viaţa după dreptarul acestei învăţături nu are sfârşit. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi: învaţă omul ceva şi după aceea începe să lucreze, nu învaţă la nesfârşit. Nici în creştinism nu învaţă toţi: trebuie să trăieşti, viaţa este învăţătura adevărată. Când începe cineva să trăiască creştineşte, atunci începe să intre creştinismul în el, atunci începe să cunoască omul creştinismul şi puterea lui. Creştinismul nu poate fi cunoscut cum trebuie decât în chip lucrător; numai prin mijlocirea acestei lucrări se descoperă percepţiei noastre toate tainele purtării creştine, altfel spus tot tărâmul lucrurilor duhovniceşti, deşi grija adevăratului creştin nu este deloc pentru purtare, ci pentru viaţă, iar purtarea vine ca un adaos.
Viaţa creştină seamănă cu suişul la deal. Cel ce suie se osteneşte pentru suiş, dar pe măsură ce suie i se descoperă tot mai multe lucruri, pentru că orizontul lui devine tot mai larg. Aşa şi în creştinism: cu cât sporeşte cineva mai mult în viaţa creştină, cu atât devine mai largă sfera lucrurilor duhovniceşti care este accesibilă minţii şi percepţiei sale. Adevărat înţelept este numai cel care este desăvârşit în viaţa creştină; fără să trăieşti creştineşte nu vei înţelege nimic din creştinism. Ceea ce se cunoaşte despre creştinism cu mintea, fără viaţa creştină, nu seamănă deloc cu realitatea. Oricât de amănunţit şi de elocvent ai povesti, de exemplu, ce fel de gust are ananasul, nu poţi să-ţi dai seama cu adevărat până ce nu-l guşti; aşa şi cu învăţătura creştină – cât timp n-o aplici în viaţa ta, nicidecum n-ai să te ridici până la gustul ei.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 30-31

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.