Deşi Cuviosul ardea de dorinţa de a pleca departe, într-un loc necunoscut, şi să trăiască iarăşi „fie şi numai o zi sinaitică”, pe măsură ce trecea timpul, înţelegea că acest lucru era deja cu neputinţă de împlinit. In 1988, a spus: „Acum, când programul mi-l face lumea, este greu să mă ascund şi mă simt cu mâinile legate. Trebuia să mă fi ocupat de această problemă mai devreme. Să fi mers la Sfintele Locuri fără rasă, doar cu un sac în loc de dulamă şi cu un fes. Aş fi fost scris în monahologhiul lui Dumnezeu şi m-aş fi desfătat de călugărie. Necunoscut printre necunoscuţi, aş fi trăit numai cu Dumnezeu, fără sa mă cunoască cineva”. Câţiva cunoscuţi de-ai săi din Australia şi din America îi propuneau, din când în când, să-i pregătească o sihăstrie şi să meargă să locuiască acolo, ca să aibă mai multă linişte. Insă toţi părinţii cu care s-a sfătuit în această problemă au fost împotrivă. Unul dintre ei i-a spus: „Sfinţia ta, Părinte Paisie, ai canon să primeşti lumea şi să o odihneşti”.
Cu puţin înainte de 1990, Cuviosul a primit şi vestire dumnezeiască să rămână la Panaguda şi să odihnească lumea. Aşadar, supunându-se voii lui Dumnezeu, a încetat ieşirile în pădure şi a limitat orele în care stătea închis în chilie. Dacă nu apuca să citească Psaltirea, se ruga numai cu metanierul pentru cazurile deosebite ale psalmilor. Când nişte monahi l-au întrebat despre schimbarea pe care au observat-o în programul său, a răspuns cu cuvintele Proorocului Isaia: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeu”, lăsând să se înţeleagă că primise de Sus această poruncă.
În mai 1989, spunea: „Când se termină războiul, ostaşul este lăsat la vatră. Acum avem război, război duhovnicesc… Dacă aţi şti cât de presat sunt şi din câte părţi! Înlăuntrul meu însă, simt mângâiere. Dacă plec, este ca si cum aş lăsa armele în vreme de război, ca şi cum aş părăsi prima linie, ca şi cum aş da înapoi. Acest lucru îl consider trădare”.
Fragment din cartea – Sfântul Paisie Aghioritul, Editura Egumeniţa