Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este fiinţă liberă, aflat într-o permanentă alegere: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deuteronom 30,19).
Această alegere nu încetează nici în momentul când ucenicul intră sub ascultarea unui părinte, angajându-se prin venirea lui în pustie să-şi supună gândurile şi însăşi viaţa sa sfaturilor părinţilor. De altfel, chiar această hotărâre este rezultatul unei alegeri.
Ucenicul se încredinţează părintelui său şi depune toată osteneala spre a-l asculta, pentru că a înţeles din experienţa proprie că priceperea lui este neînsemnată, iar lupta duhovnicească cea nevăzută are legile ei pe care el încă nu le cunoaşte.
Venind din lume într-o viaţă de privaţiuni şi asceză, el descoperă aici adevărata libertate: aceea de a face binele, de a face voia lui Dumnezeu, de a se elibera de egoism.
De aceea, votul ascultării – pe care atât de mult îl preţuiau Părinţii în cuvintele lor -, devenind votul prin excelenţă al monahilor (mai mult chiar decât fecioria şi sărăcia de bunăvoie), dă putere părintelui asupra ucenicului, nu în sensul de a-i anula libertatea de a alege, ci de a i-o corecta prin fixarea unei direcţii. Această direcţie este, în mod firesc, eliberarea de patimi: „Liber” – arată Sfântul Antonie – „este omul care nu slujeşte patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice” (Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în Filocalia, vol. I, p. 20).
Şi pentru că aceasta presupune o atenţie şi o luptă continuă – luptă ce are regulile ei specifice -, Părinţii nu încetează a da permanent sfaturi, îndemnuri ucenicilor lor prin care să-i conducă şi să-i menţină pe această direcţie. Sunt sfaturi referitoare la disciplinarea mişcării, a somnului, a gândurilor, a îmbrăcămintei, toate menite să aducă aminte că preocuparea lui trebuie să cadă pe lucrarea sufletească, pe înnoirea vieţii.
Regulile nu sunt rigide, ele rămân întotdeauna la nivel de sfat şi conduc la adevărata libertate. Se povesteşte despre Avva Meghetie, care „fusese ucenic la Părinţii egipteni”, că unul din părinţi, întrebându-l: „Cum petreci, frate, în pustia aceasta?”, fără a-l cunoaşte în mod special, i-a dat o regulă de viaţă: „De voieşti să mă asculţi, mănâncă în fiecare zi câte o jumătate de pâine” (Avva Meghetie, în Patericul, p. 150), regulă pe care ţinând-o, „a aflat odihnă” (Ibidem).
Toate regulile şi sfaturile date au un caracter strict personal şi niciodată nu stingheresc libertatea lăuntrică a ucenicului.
Valoarea lor nu este absolută, ele fiind necesare într-o anumită împrejurare a vieţii, dar pot cunoaşte ulterior reformulări sau amendări.
Astfel, Paladie aminteşte despre Evagrie care a primit de la Avva Macarie cel Mare, ce vieţuia în Schit, cea dintâi regulă de viaţă. Macarie l-a sfătuit să nu mănânce mâncare gătită, nici fructe, ci numai pâine uscată şi să bea puţină apă. Evagrie s-a ţinut de această regulă „perfect suportabilă, desigur, pentru autohtonii egipteni şi cu care Macarie a atins vârsta de o sută de ani rămânând în perfectă sănătate” (Ierom. Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 41), timp de paisprezece ani, până la îmbolnăvirea sa în anul 398. La capătul acestor ani sănătatea sa însă a fost atât de puternic zdruncinată, încât n-a mai putut gusta deloc pâine, ci numai legume gătite.
Temându-se întotdeauna ca nu cumva prin cuvântul spus ucenicului să-şi impună voia proprie, Părinţii căutau să înveţe, mai curând indirect, prin însăşi trăirea lor. Astfel, Avva Isaac îşi aduce aminte din perioada uceniciei lui că, fiind cu Avva Kronie, „niciodată nu mi-a zis să fac vreun lucru, cu toate că era bătrân şi tremura, ci singur se scula şi îmi da vasul mie şi tuturor asemenea”. De asemenea, „şi cu Avva Teodor al Fermei am şezut şi nici el nu-mi zicea să fac nimic, ci şi masa singur o punea şi zicea: «Frate, de voieşti, vino de mănâncă!»” (Avva Isaac, în Patericul, p. 108).
Acesta din urmă, întrebat fiind de pricina tăcerii lui şi acuzat de alţi Bătrâni că nu ajută şi cu cuvântul pe fratele venit la el să se folosească, a răspuns: „Eu cu adevărat nimic nu-i zic lui, ci de voieşte ceea ce mă vede pe mine făcând, va face şi el” (Ibidem).
De asemenea, şi Avva Sisoe îndemna: „Fă, dar, ce vezi!” (Avva Sisoe, în Patericul, p. 210).
Povăţuindu-l pe ucenic sau pe fratele ce întreba, părintele trăieşte împreună cu acesta dilema lui, caută împreună cu el răspunsul şi îl lămureşte, însă alegerea întotdeauna rămâne a fratelui. Astfel, unui asemenea frate ce venise la el pentru a primi sfat în privinţa împărţirii unei moşteniri primite, Avva Pimen îi răspunde: „Ce pot să-ţi zic, frate? De-ți voi zice: «Dă-o la biserică», acolo fac mese mari. De-ți voi zice: «Dă-o rudelor tale», nu ai plată; de-ţi voi zice: «Dă-o săracilor», rămâi fără grijă. Deci, orice voieşti, fă!; eu treabă nu am” (Avva Pimen, în Patericul, p. 171).
Astfel, cunoscând că doar în deplină libertate, lucrarea faptelor bune dă putere celui ce le săvârşeşte, Părinţii căutau să-i facă deplin conştienţi pe ucenici de valoarea alegerii lor.
Un părinte contemporan, considerat unul din „înnoitorii veacului nostru”, afirma în acest sens: „Toată facerea omenească, dacă nu se săvârşeşte din deplină libertate, nu poate avea valoare veşnică” (Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 63).

                                                                Arhimandrit Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 111-115

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.