La ora patru bătură clopotele. După ce Bătrânul Dimas auzi clopotele, făcu câteva metanii şi încetă să se mai roage. Se aşeză pe bordura din pronaos şi apoi sosi Macarudas, aşa era alintat Macarie. Era un monah iute în mişcări şi dulce la vorbă. Era ca un îngeraş. Cât de frumos aprindea candelele! Cât de frumos aprindea policandrul! Cât de frumos le stingea, una câte una. Cât de frumos făcea metăniile! Cerea iertare în stânga şi-n dreapta, pentru ca să ia cărţile şi să purceadă la ascultarea de canonarh. Doamne, cât îl iubeam! Era vrednic, căci avea harul lui Dumnezeu.
Aşadar intră Macarie, Macarudas, în biserica centrală a Schitului. În urma lui deschise uşa Bătrânul Dimas şi intră şi el în biserică. Se opri puţin ca să-şi aranjeze strana pentru slujbă, crezând că nimeni nu-l văzuse. Iar eu m-am pierdut în spatele scăriţei, şi nevăzut şi cu sfială am intrat în biserica centrală. Am mers şi m-am închinat icoanei Sfintei Treimi. Apoi m-am întors şi m-am aşezat deoparte. La chemarea preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste…” s-au împărtăşit mulţi părinţi. Am pus metanie şi m-am împărtăşit şi eu. Din momentul în care m-am împărtăşit, m-a pătruns o nemăsurată bucurie, o nestăvilită însufleţire.
După slujbă am plecat în pădure de unul singur, plin de bucurie şi de extaz duhovnicesc. Nebunie! Îmi mărturiseam cu mintea mulţumirea în faţa lui Dumnezeu, în drum spre colibă. Cu patos, alergam prin pădure şi făceam salturi din pricina bucuriei. Am deschis braţele, întinzându-le cu însufleţire, cu putere, şi am strigat: „Slavă Ţie, Dumnezeuleee! Slavă Ţie, Dumnezeuleee!”. Da, mâinile mele rămăseseră înţepenite, se făcuseră ca osul, lemn, şi deschise drept, formând împreună cu trupul semnul crucii. Adică, dacă m-ai fi văzut din partea din spate, ai fi văzut o cruce. Capul îmi era ridicat către cer, pieptul se întindea cu mâinile gata să pornească spre cer. Locul în care se află inima începu să se zbată. Ceea ce vă spun este adevărat, am trăit aceasta. Cât timp am fost în această stare, nu ştiu. Când mi-am revenit, aşa cum am fost mai înainte, mi-am coborât mâinile şi, tăcut, am pornit iarăşi cu ochii scăldaţi de lacrimi.
Am ajuns la chilie. Nu am luat gustarea potrivit obiceiului ce-l aveam. Să vorbesc, nu puteam. Am mers în biserică, însă nu am psalmodiat, aşa cum obişnuiam, anumite cântări umilincioase. M-am aşezat în strană şi spuneam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Stăpânirea harului continua, însă mai liniştit. Mă copleşise emoţia. M-a descătuşat în lacrimi. Curgeau nesilite din ochii mei, de la sine. Nu le doream, însă ele au venit din pricina emoţiei pentru vizita lui Dumnezeu. Ele nu au încetat până seara. Nu puteam psalmodia, nici gândi, nici vorbi. Iar dacă s-ar fi aflat altul acolo, nu i-aş fi vorbit. Aş fi plecat pentru a fi singur.
Un lucru este sigur, Bătrânul Dimas mi-a transmis harisma rugăciunii şi pe cea a străvederii, în clipa în care el însuşi se ruga în pronaosul Sfintei Treimi, biserica centrală a kavsocaliviţilor. Trăirea pe care am avut-o atunci nu am cugetat-o vreodată, nici n-am aşteptat-o. Bătrânii mei nu-mi vorbiseră niciodată despre aceste harisme. Ei ţineau această tradiţie. Nu mă învăţau prin cuvinte, ci prin starea lor. Citind vieţile sfinţilor şi ale cuvioşilor, putem vedea harismele pe care li le dăruia Dumnezeu. Părinţii nu-L sileau pe Dumnezeu, nu cereau semne, nu cereau harisme. Eu nu mi-am zis niciodată, credeţi-mă, că poate voi primi vreo harismă de la Dumnezeu! N-am cugetat niciodată în felul acesta. Şi ceea ce niciodată n-am gândit mi s-a înfăţişat dintr-o dată, iar eu nu i-am dat niciodată importanţă.
În după-amiaza aceleiaşi zile, am ieşit din biserică. M-am aşezat pe bordură şi priveam marea. Se apropia momentul în care veneau de obicei Bătrânii mei.
În locul în care priveam să văd dacă nu cumva vin, i-am văzut ivindu-se (în chip real, n.tr.). I-am văzut coborând pe o cărare de piatră stâncoasă. Dar acest loc era îndepărtat şi firesc ar fi fost să nu-i pot vedea. I-am văzut prin harul lui Dumnezeu! Era pentru prima dată când trăiam un asemenea lucru. M-am avântat, am alergat şi le-am ieşit înainte. Le-am luat desagile.
Cum de-ai ştiut că venim? M-a întrebat Stareţul.
Eu nu am spus nimic. Însă atunci când am ajuns la chilie, m-am apropiat de Stareţ, de Părintele Panteleimon, în taină şi ferindu-mă de Părintele Ioanichie, şi i-am spus:
Părinte, nu ştiu cum să-ţi spun pe înţeles. În timp ce vă aflaţi în spatele muntelui, eu v-am văzut încărcaţi cu desagile şi am alergat. Muntele era ca de sticlă şi puteam vedea în spatele lui.
Bine, bine, a spus Stareţul, nu da importanţă acestor lucruri, nici să nu mai vorbeşti despre ele pe undeva, căci vrăjmaşul caută prilej pentru ispitire!

                                                             Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul, Viaţa şi cuvintele, Sf. Măn. Hrisopighis, Hănia, 2003

Leave a reply

required