Dacă este să vorbim despre pocăinţă, se cuvine să începem cu începutul, şi anume cu zidirea omului de către Dumnezeu. In rai, Adam se bucura de mare cinste, vieţuia asemenea îngerilor, era într-o nemijlocită legătură cu Dumnezeu şi trăia în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă, îl slăvea împreună cu cetele îngereşti şi hrană îi era tot cuvântul ce ieşea din gura lui Dumnezeu. Insă după cum bine ştim, în pofida cinstei de care se bucura, Adam s-a lăsat înşelat de şarpe şi a urmat pornirii diavoleşti de a se ridica împotriva lui Dumnezeu pentru a-I lua locul. Şi la fel cum vrăjmaşul a căzut din cer ca un fulger, din cauza dorinţei lui pline de îndrăzneală de a-şi aşeza tronul mai presus de tronul lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam a căzut fără zăbavă.
Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), zice Psalmistul.
Izgonirea lui Adam din rai a avut urmări dezastruoase, căci a deschis o prăpastie între lumea văzută şi cea nevăzută. Adam a căzut în pofida faptului că Dumnezeu l-a prevenit şi mare a fost căderea lui. Însă noi ar trebui să ne gândim la propria noastră cădere ca fiind chiar mai mare decât cea a lui Adam, pentru că deşi ştim ce i s-a întâmplat acestuia, nu contenim să repetăm iară şi iară aceeaşi greşeală.
Omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, o „oglindă” menită să reflecte virtuţile lui Dumnezeu. Aceste virtuţi nu trebuie înţelese în sens moral, ci ca însuşiri sau energii dumnezeieşti precum înţelepciunea, lumina şi frumuseţea. În rai, omul primea nemijlocit harul lui Dumnezeu, însă, căzând, oglinda sufletului său s-a întunecat şi nu a mai putut răsfrânge nici măcar câteva raze din lumina cea plină de slavă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, darul pe care Dumnezeu l-a încredinţat omului a fost atât de mare încât unii dintre drepţii Vechiului Testament au întrezărit din când în când câte o licărire a Luminii dumnezeieşti.
Ei s-au învrednicit de vederea lumii duhovniceşti şi au dat mărturie despre ea. Ne aducem aminte de Proorocul Isaia care, văzând slava Domnului, a fost chemat de Dumnezeu la pocăinţă cu cuvintele: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre… Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre“ (Is. 55, 8-9).
Dumnezeu i-a dezvăluit Proorocului Său contrastul uriaş care există între lumea căzută şi „pământul celor vii“ (Is. 38,11), precum şi prăpastia adâncă ce le desparte. Din clipa aceea, Isaia a privit lumina lumii acesteia ca pe întuneric faţă de Lumina lumii duhovniceşti care i se dezvăluise şi s-a tânguit amarnic: „Om ticălos ce sunt!”.
Un alt Prooroc s-a rugat în acelaşi duh şi rugăciunea lui dă glas strigării stăruitoare a tuturor drepţilor Vechiului Testament: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează, luminează Faţa Ta spre noi şi ne miluieşte! Ca sa cunoaştem pe pământ calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta“ (Ps. 66,1-2).
Şi când a venit în cele din urmă plinirea vremii, precum citim în Scriptură (cf. Gal. 4, 4), şi Dumnezeu a văzut că se află pe pământ o făptură care umblă întru dreptate şi este vrednică de El, a plecat cerurile (cf. Ps. 143,5) şi S-a pogorât, născându-Se din Fecioară. Iată cum ne înfăţişează evenimentul Evanghelia după Matei: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“ (Matei 4, 16). Şi această „lumină mare” a început să-i vorbească iarăşi omului, reînnodând astfel dialogul care se întrerupsese atât de brusc în rai. 

Lumina îi întrebase în rai pe protopărinţii noştri care Îi nesocotiseră porunca: „Adame, unde eşti? Eva, unde eşti? Ce aţi făcut?” Dar niciunul dintre ei nu I-a răspuns: „Aici sunt, Doamne. Mă ascund, căci de bunăvoie am greşit Ţie, dar iată că acum mă pocăiesc. Ci Tu, ca un bun, iartă-mă“. Niciunul dintre ei nu a vorbit astfel, ci dimpotrivă, Adam a dat vina pe Eva, iar Eva la rândul ei a dat vina pe şarpe. Adam a mers până acolo încât L-a învinuit pe însuşi Dumnezeu. „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”, a zis el (Fac. 3, 12), vrând să spună prin aceasta că vina îi aparţine de fapt lui Dumnezeu. Şi Domnul, Care niciodată nu sileşte pe nimeni şi nu Se impune niciodată, i-a părăsit. I-a lăsat să sufere urmările neascultării lor, să se ostenească muncind pământul până când îşi vor „veni în fire“, asemeni fiului risipitor.
Însă acum această „lumină mare” străluceşte din Fecioară şi vine să reia dialogul lui Dumnezeu cu omul. Însă de data aceasta, Dumnezeu nu mai întreabă: „Unde eşti, Adame?”, ci zice: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). În Noul Testament Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă în repetate rânduri. Prin cuvântul Său El luminează lumea, arătându-ne că nu se cade ca omul să se mulţumească doar cu ordinea văzută a lucrurilor, pentru că, în starea lor căzută, ele sunt urâciune înaintea Domnului. El ne învaţă mai degrabă că viaţa, mai cu seamă „viaţa din belşug“ (cf. Ioan 10, 10), se dobândeşte printr-o cu totul altă purtare decât aceea a cârmuitorilor lumii acesteia, care stăpânesc cu autoritate şi sunt numiţi binefăcători (cf. Luca 22, 25). Domnul vine să răstoarne ordinea văzută a lucrurilor şi zice: „Care dintre voi va vrea să fie cel dintâi, să fie cel de pe urmă“ (cf. Matei 19, 30; 20, 26-27). El ne cheamă la pocăinţă: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9,13), căci ştie că numai pocăinţa poate tămădui firea cea rănită de păcat a omului. „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi“ (Matei 9,12), zice Domnul. Adică, Hristos vine nu pentru cei ce se cred sănătoşi şi drepţi, ci pentru cei păcătoşi care au nevoie de tămăduire. El vine să-i mântuiască şi să-i aşeze iarăşi în cinstea cea dintâi.
Şi chemarea lui Hristos la pocăinţă nu a rămas fără răspuns: chiar mai înainte ca Domnul să învie din morţi, tâlharul cel bun s-a pocăit pe cruce. El s-a întors la Dumnezeu şi spre deosebire de Adam a ales să se smerească pe sine şi de aceea Domnul l-a luat cu Sine în rai chiar în ziua aceea. Astfel, Dumnezeu ne arată că tot cel ce vrea să se înalţe împreună cu El trebuie să cuteze mai întâi să se pogoare, căci aceasta este adevărata cale, pe care El însuşi a străbătut-o, slobozindu-ne din legăturile păcatului şi ale morţii. Tot omul care L-a întâlnit pe Dumnezeu, atât înainte cât şi după întruparea lui Hristos – fie că I-a auzit cuvântul, fie că I-a văzut slava, fie că a primit şi numai o descoperire negativă sub forma conştientizării adâncimii căderii sale – a fost îmboldit spre pocăinţă. Iar în ziua Cincizecimii, imediat după pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru a început a glăsui, propovăduind Evanghelia lui Hristos, cea a pocăinţei spre iertarea păcatelor.
O minunată definiţie a pocăinţei o aflăm în Epistola Sfântului Iacov. Iată ce zice Apostolul: „Lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre“ (Iacov 1, 21).
Din cuvintele Apostolului înţelegem că pocăinţa presupune o întoarcere la ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit la început: pocăindu-ne, primim încă o dată „suflarea de viaţă” a Domnului, tocmai acea suflare prin care omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când spunem că omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înţelegem prin aceasta că a fost făcut după chipul şi asemănarea energiilor dumnezeieşti: a iubirii, a harului şi a înţelepciunii Lui. Dar ca să putem primi „suflarea de viaţă”, Cuvântul sădit înlăuntrul nostru, şi să devenim părtaşi ai energiilor dumnezeieşti, trebuie mai întâi să ne curăţim, lepădând toată răutatea şi alungând din sufletul nostru tot ceea ce este străin de Dumnezeu.
Ori de câte ori omul primeşte acest Cuvânt, ceva prinde viaţă înlăuntrul lui şi darul cel dintâi, primit în clipa zidirii lui, se reînnoieşte. Omul îşi dă seama de toată urâciunea sa şi înţelege că, lipsindu-se de harul lui Dumnezeu, el se aseamănă dobitoacelor fără de minte; atunci începe în el lucrarea pocăinţei. Cu alte cuvinte, omul poate să ajungă la adevărata dragoste a lui Hristos; tot atunci creşte în noi şi dorinţa arzătoare de a-L cunoaşte şi mai deplin. A tânji după Ziditorul nostru este o trăire mai degrabă în plan ontologic, decât în plan sufletesc, psihologic. Prin urmare, se cuvine ca şi vederea noastră să sufere o prefacere ontologică, aşa încât să nu ne mai comparăm cu semenii noştri, ci să ne vedem pe noi înşine în lumina Ziditorului nostru. Şi precum Dumnezeu întrupat are o îndoită fire, la fel şi omul trebuie să capete o îndoită fire: el trebuie să dobândească firea dumnezeiască a Ziditorului său, nu ca esenţă, căci aceasta îi este proprie numai lui Dumnezeu, ci ca energii. Şi când începe să trăiască în chip ontologic, omul îşi dă seama că pocăinţa nu are hotar. Părintele Sofronie spunea că pocăinţa nu are sfârşit atâta vreme cât vedem în noi chiar şi cea mai mică umbră, pentru că Dumnezeu este lumină şi noi trebuie sa devenim la fel de transparenţi ca şi El.
Cu cât mai mult văd pe Dumnezeu“, spune Părintele Sofronie, „cu atât mai înflăcărată mi se face pocăinţa, căci cu atât mai limpede îmi conştientizez nevrednicia înaintea Lui.”
Când ne pocăim, ne întoarcem cu toată fiinţa către Dumnezeu, deşi suntem copleşiţi de durere. La început durerea aceasta este amară, căci purtăm în noi rănile păcatului, dar odată ce ni se tămăduiesc rănile, pocăinţa devine dulce. Un sfânt spunea că mierea este dulce limbii, dar dacă limba are vreo rană, în loc să simtă dulceaţă, va simţi durere. La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Când ne vedem propria sărăcie, ne tânguim din pricina ei până când tânguirea noastră se preface în lacrimi de iubire pentru acest minunat Dumnezeu al nostru.
După cum spuneam, niciodată nu ajungem să ne pocăim îndeajuns pentru felul în care ne vedem pe noi înşine în lumina împărăţiei Cerurilor; din aceeaşi pricină nici nu putem să-I mulţumim lui Dumnezeu îndeajuns. Părintele Sofronie adevereşte că orice formă de mulţumire de sine este o înşelare care paralizează sufletul. Sfântul Pavel îi mustra pe Corinteni cu cuvintele: „Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? Iată, sunteţi sătui; iată, v-aţi îmbogăţit; fără de noi aţi domnit, şi măcar de aţi domni, ca şi noi să domnim împreună cu voi” (1 Cor. 4, 7-8).
Apostolul îi ceartă pentru că au căzut în aceeaşi înşelare ca şi strămoşul nostru Adam, care a vrut să împărăţească fără Dumnezeu, vădind în felul acesta, în mod indirect, însemnătatea darului sărăciei duhovniceşti. In cartea sa Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Părintele Sofronie descrie acest dar după cum urmează: “Acel cuvânt al Psalmului 33 s-a adeverit şi în cazul meu, şi nu o dată: «Săracul acesta a strigat, şi Domnul au auzit pre dânsul»… «Temeţi-vă de Domnul… că nu este lipsă celor ce se tem de Dânsul.» De departe nu este o fericire a se vedea «sărac», a conştientiza propria orbire. Nespus de dureros şi înfricoşat lucru este a-ţi auzi osândirea la moarte pentru că eşti aşa cum eşti. Însă în ochii Ziditorului meu – sunt fericit anume pentru această cunoaştere a propriei mele sărăcii (cf. Matei 5, 3). Această viziune duhovnicească ţine de faptul că ni s-a descoperit «împărăţia cerurilor».
Eu trebuie să văd pe Hristos «precum este», pentru a mă cumpăni faţă de El, şi din această comparaţie să îmi simt propria «neasemănare» – urâciune. Eu nu mă pot cunoaşte pe mine însumi dacă nu se află înaintea mea Sfânt Chipul Său. Puternică îmi era, şi încă îmi mai este, respingerea faţă de sine-mi. Însă tocmai din această groază s-a născut înlăuntrul meu o rugăciune de o anumită deznădejde care mă afundă într-o mare de lacrimi. Eu nu vedeam atunci nicio cale spre vindecarea mea; îmi părea că urâciunea-mi nu se poate preschimba întru asemănarea frumuseţii Lui 

Cu alte cuvinte, tânguirea noastră purcede dintr-o conştientizare a sărăciei noastre şi ia chipul plânsului duhovnicesc. Plânsul este un dar de la Dumnezeu care ne uneşte toate puterile sufleteşti şi ne înalţă la măsura poruncilor dumnezeieşti, care ne cer să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul, cu întreaga noastră fiinţă. Şi încercând să plinim poruncile, ne dăm seama că nu noi suntem cei care le păzim, ci mai degrabă Dumnezeu ne păzeşte prin poruncile Lui şi reînnoieşte chipul Său în noi.
Î
n rai, Adam a trăit la măsura poruncilor dumnezeieşti, dar numai atâta vreme cât a făcut ascultare şi nu a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului. A fost dăruit de Dumnezeu cu însăşi suflarea Sa şi s-a bucurat de multă ocrotire, pentru că era adânc înrădăcinat în tot binele. Dar prin neascultare a pierdut toată această binecuvântare. Însă Dumnezeu, în nespusa Lui milostivire, a sădit un alt pom – nu în rai, ci în inima omului – şi acest pom trebuie ţinut în viaţă de „izvoarele de apă ce se coboară din ochii omului” (Ps. 118, 136). Or, aceste izvoare de lacrimi nu sunt altceva decât darul plânsului duhovnicesc, rana inimii, cea mai înaltă expresie a pocăinţei. Căci atunci când omul primeşte de bunăvoie această rană în inima lui, el află vindecare; fiinţa lui îşi redobândeşte întregia şi în felul acesta izbuteşte să împlinească poruncile lui Dumnezeu atât cât îi stă în putinţă. Potrivit Părintelui Sofronie, omul, deşi nu poate niciodată să împlinească desăvârşit poruncile lui Dumnezeu, poate totuşi să sporească în împlinirea lor şi astfel să afle tămăduire.

                                                                                                                                             Arhimandrit Zaharia Zaharou

Leave a reply

required