Pilda slujitorului nemilostiv, consemnată doar de Sfântul Evanghelist Matei (18, 23-35), constituie răspunsul dat de Hristos lui Petru la întrebarea: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? (Matei 18, 21). Hristos i-a răspuns: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22). Cifra şapte, în concepţia iudaică, exprimă desăvârşirea. Aceasta ar însemna că poţi greşi fratelui tău de 490 de ori. Numai că „de 70 de ori câte 7”, în calculul matematic al lui Dumnezeu, înseamnă nu de 490 de ori, ci fără de număr. La Dumnezeu, iertarea este infinită. Ea nu are limite matematice.
Sfântul Evanghelist Luca spune: „De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar de îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l!” (17, 3-4).
Şi pentru a exemplifica cele spuse, Mântuitorul a rostit Pilda datornicului nemilostiv. Ea aduce în atenţia ascultătorilor comportamentul unui împărat, „care a voit să se socotească cu slugile sale” (v. 23). Ideea de bilanţ financiar periodic, balanţă financiară, nu ne este străină, se regăseşte şi astăzi în contabilitate, chiar şi în cea bisericească. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi (v. 24). Era cel mai mare număr folosit în calculul monetar din Orientul Apropiat. Un talant cântărea 43,620 kg de argint sau 49,077 kg de aur (exegeţii modernişti susţin că un talant cântărea 34,272 kg de aur). Sfântul Evanghelist nu precizează dacă talanţii erau din aur sau din argint. Însă, dacă facem un calcul matematic de bun simţ, rezultă că respectivul datornic avea o datorie de aproximativ 436 t de argint sau 490 t de aur. O cantitate incredibilă şi greu de suportat pentru o ţară, darămite pentru o singură persoană.
La vremea bilanţului, neavând cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le avea, ca să plătească datoria (v. 25). Stăpânul, bun manager, nu putea să rămână în pierdere. El trebuia să îşi recupereze paguba, prin vinderea datornicului şi a familiei lui, ca sclavi, după care urma confiscarea bunurilor mobile şi imobile. Sclavii evrei, potrivit Legii, indiferent de suma împrumutată, după şase ani de sclavie, deveneau oameni liberi (Deuteronom 15, 12). Conştient de pedeapsa de care era pasibil, datornicul a recurs la o formă de rugăminte, însoţită de câteva gesturi liturgice: „Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot” (v. 26). Rugămintea, spune Sfânta Evanghelie, i-a fost ascultată: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” (v. 27). S-a rugat convingător.
Făcând iarăşi un calcul, vom constata că prin vinderea lor, stăpânul nu putea să-şi recupereze paguba, ţinând cont că valoarea unui sclav era între cinci sute şi două mii de dinari. Aşa că stăpânul a preferat să-l elibereze pe datornic şi să-i şteargă datoria. Dintr-un parteneriat cu Dumnezeu, omul iese tot timpul câştigător. Numai că, paradoxal, lucrurile stau altfel în cazul parteneriatelor dintre oameni. După ce i-a fost iertată datoria, acel slujitor, ieşind de la împărat, întâlnind pe unul dintre cei care slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari, a pus mâna pe el şi sugrumându-l i-a zis: „Plăteşte-mi cât îmi eşti dator” (v. 28).
Pledoaria datornicului pentru amânarea plăţii – „Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti” (v. 29) – n-a fost primită, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce îi va plăti datoria (v. 30). Suma datorată de acesta era infimă, în comparaţie cu suma care i-a fost iertată lui (un dinar cântărea doar 4,5 grame de argint) şi totuşi el nu a vrut să renunţe la ea. Atitudinea slujitorului care beneficiase de bunăvoinţa stăpânului său s-a arătat a fi revoltătoare. De aceea, comportamentul său nu a rămas fără ecou, ci a atras atenţia celor din jur: „Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate” (v. 31). Atunci, stăpânul, chemându-l, i-a zis: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (v. 32-33). În loc să fi fructificat şansa care i s-a oferit, a lucrat în aşa fel încât darul milostivirii să-i fie revocat: „Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria” (v. 34). O sentinţă pentru veşnicie, căci anul jubileu, ce prevedea eliberarea sclavilor, nu stipula nici o graţiere. De ce s-a mâniat stăpânul? Pentru că nu l-a iertat pe fratele său (v. 35).
Parabola are o dimensiune eshatologică. Vizează Judecata de Apoi: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (v. 35). Stăpânul adus în discuţia parabolei este Dumnezeu, iar slugile datornice suntem noi. Toţi avem câte 10 mii de talanţi debite la Dumnezeu. Ne naştem cu această datorie faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu, prin iertarea acordată, i-a oferit datornicului posibilitatea ca, înainte de sfârşitul vieţii sale, să se poată îndrepta. Numai că el, după ce a primit iertarea, s-a purtat inuman cu datornicii săi.
Dumnezeu, pe de o parte, îi iertase datoria, iar pe de alta îl lăsase liber. Sunt două măsuri după care Dumnezeu conduce lumea: prima este cea a milei, care este ascunsă în milostivirea dumnezeiască transformată în iubirea noastră faţă de aproapele şi cea de a doua este cea a judecăţii. Numai atunci când iertarea ce purcede de la Dumnezeu produce disponibilitatea de a ierta, mila lui Dumnezeu garantează iertarea datoriilor noastre la Înfricoşata Judecată. Însă, cel care abuzează de darul lui Dumnezeu, asemenea slujitorului nedrept, va fi confruntat cu deplina severitate a judecăţii, ca şi cum n-ar fi primit niciodată iertarea; în acest caz este aruncat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti datoria. Alternativă la Judecata de Apoi nu există. Dumnezeu a trecut de la mila secondată de iubire la dreptate şi pedeapsă.
Parabola ne atrage atenţia asupra modului cum trebuie să fie comportamentul nostru în relaţie cu aproapele, folosindu-ne exclusiv de milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu.

+ PS Calinic Botoşăneanul

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.