Pe Adam Îngerii l-au învăţat să cânte. Toată creatura cântă. Cântă soarele şi luna, cântă stelele şi lumina. Întreg spaţiul răsună de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasă simfonie este plin tot universul. Pentru că în univers nu domneşte haosul, ci ordinea şi disciplina.
Toate, cerul şi pământul, când ascultă de legile date de Creatorul lor, formează în spaţiu o desăvârşită simfonie.
Deşi s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domneşte întunericul şi tăcerea, nu este aşa. Aceasta este numai aparent, pentru că organele pe care le avem noi, urechea şi ochiul, au o putere de percepere limitată. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogăţie de sunete şi culori, care vibrează mereu şi cântă.
Tăcerea şi întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos întotdeauna „întunericul cel din afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor(Matei 25, 30). Acolo niciodată nu se aud cântece armonioase şi frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc şi înspăimântă permanent. Nici lumina nu este acolo o lumină care mângâie şi încălzeşte, ci este o lumină moartă, neîntâlnită în spaţiul creat de Dumnezeu, unde şi lumina şi sunetul sunt create ca să provoace fericirea şi o linişte desăvârşită tuturor credincioşilor.

                Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8

Leave a reply

required